Reeditarea necenzurată a cărții lui Silviu Dragomir despre Avram Iancu clarifică aspectele revoluției de la 1848-1849 din Ardeal!

 

Când poetul clujean Vasile G. Dâncu mi-a dăruit cartea reeditată și necenzurată – ”Avram Iancu. O viață de erou” de la Editura Școala Ardeleană – m-am bucurat pentru că am presimțit că această excepțională lucrare îmi va aduce câteva lămuriri despre complicata revoluție de la 1848-1849 din Ardeal. Volumul „Avram Iancu. O viață de erou” de Silviu Dragomir este un proiect editorial apărut la 150 de ani de la trecerea în eternitate a lui Avram Iancu și la 60 de ani de la cea a lui Silviu Dragomir. Ediția cărții din 1965 am citit-o cu râvnă, curiozitate și plăcere, ca student la UBB, dar reeditarea necenzurată de către Vasile G, Dâncu a acestei opere de excepție am știut că îmi va lămuri unele aspecte despre conflictul revoluționar din Transilvania multietnică din anii fatidici 1848-1849. Cartea se bucură de un cuvânt de prețuire semnat de Ioan Aurel Pop, președintele Academiei: „Avram Iancu s-a stins din această lume acum un secol și jumătate, dar spiritul lui străbate anii, și va străbate multe secole de-acum înainte, cel puțin atât timp cât va exista poporul român, fiindcă el este erou național, așezat de mult în Panteonul românesc.” Prefața cărții este realizată de istoricul și profesorul meu de la facultatea de istorie clujeană Liviu Maior: „Dintre comemorările legate de Revoluție, din păcate, a mai rămas una singură: Țebea, cimitirul la care românii continuă să meargă în fiecare mijloc de septembrie pentru a cinsti memoria sa și pentru a reafirma, de fapt, idealurile unui revoluționar ocupant, pe bună dreptate, al unui loc special în mentalul românesc. A cunoaște și a cinsti drama Iancului servesc mai mult decât cred destui dintre contemporanii noștri și ne ajută să nu se mai repete istoria.” E un cuvânt trist, de parcă românii l-au uitat pe Avram Iancu cel viu din memoria noastră. Ediția necenzurată este îngrijită de istoricii Ioan Bolovan și Sorin Sipoș, care ca niște detectivi au analizat toate manuscrisele rămase de la istoricul Silviu Dragomir în perioada ieșirii din închisoarea comunistă, punându-le cu acribie într-o relație comparativă pentru a se publica ediția completă a acestei monografii a Crăișorului Munților, care creionează epoca revoluționară de la 1848-1849 și clarifică și tragicele conflcite interetnice din Transilvania. Ediția finală a acestei monografii s-a publicat pe baza manuscriselor din arhiva de la Deva.

Silviu Dragomir a rescris cartea după ieșirea din pușcărie, între anii 1956 – 1958, cu adăugiri spre ultimii ani ai vieții. Comuniștii nu i-au publicat monografia în timpul vieții, abia după schimbarea de optică socialistă, în anul unei relative liberalizări a regimului, la 1965. Dar și în acest an, cartea apărea cenzurată, fapt ce umbrea clarificările istoricului privind revoluția românilor din Ardeal, în anii 1948-1949, Doar ediția aceasta publicată necenzurată la Editura Școala Ardeleană lămurește cititorul despre contextul revoluționar din Ardealul acelor ani și despre viața lui Avram Iancu. „Silviu Dragomir nu a făcut decât să sintetizeze, pe baza unui imens material documentar, a unei bibliografii aproape exhaustive, dar și a tradiției orale, imaginea unui Avram Iancu providențial. Monografia lui a contribuit în mod decisiv la impunerea și în mediile științifice a mitului eroului național din Apuseni, astfel că niciun specialist al revoluției pașoptiste din Transilvania nu mai poate ocoli această lucrare” scriu Ioan Bolovan și Sorin Sipoș. Deși nu și-a văzut opera monografică publicată în timpul vieții datorită comuniștilor de factură bolșevică din conducerea PCR, istoricul clujean Silviu Dragomir a fost conștient de valoarea operei sale despre Crăișorul Munților: „analizând viața lui Avram Iancu la lumina unei informații mai cuprinzătoare, istoria critică nu poate decât să confirme voința sa neînfrântă de a izbândi drepturile națiunei și dragostea nețărmurită față de poporul din munții cei mai săraci ai Ardealului. A fost reprezentantul cel mai de seamă al revoluției române și un veritabil erou al poporului, ale cărui virtuți le-a făcut să strălucească peste veacuri, ca o pildă vie urmașilor iubitori de patrie și ca un izvor luminos de mândrie națională.” După ce am lecturat cartea, fără să o las din mână, umbrele revoluției de la 1848-1849 mi s-au luminat. Silviu Dragomir s-a folosit în epocă de scrierile lui Marx, înainte de apariția cărții lui Andrei Oțetea despre filosoful german apărută în 1964 – Karl Marx. Însemnări despre români -, pentru a arăta că revoluția românilor din punct de vedere social era o emancipare revoluționară firească împotriva opresiunii claselor stăpânitoare: austriecii (habsburgii), nobilii maghiari și sașii.

Avram Iancu, ca moț și fiu de țăran, a perceput cel mai corect situația românilor asupriți din Ardeal, atât de austrieci, cât și de nobilii maghiari, față de Comitetul Național de la Sibiu, care credea naiv în negocieri cu Viena. Crăișorul Munților nu s-a lăsat sedus de promisiunile Vienei și nici de propunerile perfide de pace ale guvernului liberal a lui Lajos Kossuth. La numai 24 de ani, Iancu a făcut din Munții Apuseni o cetate și o țară românească care a rezistat asediului revoluției maghiare și a generalului Bem, pentru a-și afirma identitatea și suveranitatea ca și corp național unitar sub coroana împăratului. Silviu Dragomir lămurește și așa-zisele negocieri de pace dintre Lajos Kossuth și Avram Iancu din primăvara și vara lui 1849. Liderul guvernului de la Debrețin nu a fost sincer în aceste negocieri față de Avram Iancu și tribunii săi. Nu a oferit amnistia și nici armistițiu și nu a dorit recunoașterea poporului român ca națiune, ci românii să fie doar simpli cetățeni în cadrul statului ungar unitar, în care Transilvania era o simplă provincie a Ungariei. Bietul deputat român Ioan Dragoș a căzut victimă acestei perfidii puse la cale de Kossuth, care l-a lăsat pe Hatvani să atace inopinat ca să spargă negocierile de pace, atacând Abrudul și Câmpeniul. Dacă nu fugea Avram Iancu din casa unui preot maghiar, atenționat de o iubită unguroaică, ar fi căzut prizonier și ucis ca tribunii Ioan Buteanu și Petre Dobra, care nu au beneficiat de protecția promisă fals de Kossuth. Răzbunarea moților pe bietul deputat I. Dragoș a fost consecința firească a atacului mârșav a lui Imre Hatvani, care nu a fost pedepsit pentru încălcarea negocierilor cu românii când a ajuns la Debrețin înfrânt și bătut de lăncierii lui Avram Iancu. Guvernul liberal nu s-a oprit aici și l-a trimis pe colonelul Kemeny Farkaș să-l atace din nou pe Iancu, trupele ungare fiind bătute și de data aceasta de moți, la fel ca alte trupe maghiare trimise. Deci despre ce negocieri de pace vorbea Kossuth? Când l-a trimis pe revoluționarul muntean Nicolae Băcescu la Avram Iancu în iulie 1949, deja rușii generalului Luders intrau în Ardeal, pacea era târzie. Avram Iancu l-a primit pe Nicolae Bălcescu ca frate român, dar mesajul lui a fost clar: ”E târziu pentru alianță”. Bălcescu a fost impresionat de Iancu și de moți. Cei doi bărbați români au stat seri întregi pe lângă focuri de tabără ca să discute despre refacerea Daciei. Bălcescu și-a dat seama că sub Lajos Kossuth nu va fi bine pentru românii ardeleni. De aceea la 1851, în exil, istoricul revoluționar a propus o confederație românească a celor trei țări românești unite. Ideea a preluat-o și Avram Iancu, care nu s-a lăsat apoi manipulat de austrieci. Istoricul clujean Silviu Dragomir deconspiră și nesinceritatea liderilor sași care au preferat să joace dublu, atât cu Viena cât și cu Kossuth, dar mereu cu calomnii la adresa românilor, care i-au apărat în vremea teroarei impuse de generalul revoluționar polonez Bem. Istoricul Siviu Dragomir lămurește și umilirea românilor de către austrieci, când revoluția maghiară a fost înfrântă. Moții nu au primit pădurile înapoi și impozitele nu au scăzut, iar românilor nu li s-a acordat niciun drept național de la Viena. De aici provine ”nebunia” lui Iancu, din durerea fără margini, că românii s-au jertfit pentru un împărat mincinos și nerecunoscător și care nu a dat drepturi românilor, care au luptat și murit pentru el. Mai mult, cătanele austriece și-au permis să-l închidă și să-l lovească pe Iancu de două ori, spre revolta moților. Avram Iancu nu a mai avut cale de întors față de perfidia Vienei și a generalilor austrieci. Comitetul Național condus de mitropolitul Andrei Șaguna a fost dus cu vorba de guvernul de la Viena, iar românii au rămas cu drepturile călcate în picioare de austrieci. Doar generalul Luders și împăratul rus, paradoxal, l-au medaliat pe Avram Iancu și au apreciat public jertfa lăncierilor moți. Iancu a trimis un memoriu la Moscova cerând să intervină la Viena pentru dreptruile românilor. Pentru Avram Iancu, țarul rus a trimis Ordinul Sf. Stanislav. Cu toate acestea, la cererea Vienei, țarul își va schimba decizia și îi va acorda lui Iancu o medalie inferioară, Ordinul Sf. Ana, clasa a II-a. Franz Iosif, personal, a refuzat să ofere lui Avram Iancu o medalie importantă ce-l înnobila, ci i-a dat una fără semnificație. Tristețea lui Iancu și a moților trădați de Viena a explicat-o într-un text generalul muntean refugiat în Ardeal, Gheorghe Magheru, parafrazez: ”Românii erau între ura nobililor unguri și disprețul austriecilor”. Avram Iancu l-a refuzat pe împăratul Franz Iosef pe timpul călătoriei din Apuseni. Nu a dorit să se întâlnească cu acesta până nu dă drepturile românilor pentru care au luptat cu vărsare de sânge în revoluția de la 1848-1849. Avram Iancu a murit sărac și demn, cu onoarea intactă, nepătată de disprețul habsburgilor. Cartea reeditată și necenzurată ”Avram Iancu. O viață de erou” de Silviu Dragomir este un reper al istoriografiei noastre și clarifică aspecte complicate și complexe ale românilor ardeleni, care au aflat la 1848 că doar unirea cu frații de peste munți le va aduce libertatea.

 

Ionuț Țene