13 DECEMBRIE - ce zi tristă! Era o zi mohorâtă de iarnă umedă și cețoasă. Era ziua în care orizontul s-a făcut și mai întunecat decât fusese, căci un mare poet român s-a stins din viață. Dimineața în timp ce ne pregăteam toți trei de școală, am auzit la știrile de la ora 7 că a murit Poetul Nichita Stănescu. Am înlemnit de tristețe. Dintr-odată am devenit mai săraci și mai pustii noi, România, Lumea, care ar fi trebuit să aibă un poet român cu Nobel pentru poezie. Dacă decidenții de atunci ai culturii ar fi documentat și propus acest proiect. Dar nu. Din incapacitate, din egoism și individualism, din mefiență și îngustime uneori pierim pe mâna noastră. Pierdem proiecte de anvergură, căci nu cei mai străluciți și strălucitori sunt îndrituiți să ne reprezinte în lume. Am resimțit ca pe o uriașă pierdere dispariția poetului atât de drag nouă. Era pierderea tuturor.
12 DECEMBRIE este ziua în care, cu ani în urmă, îmi susțineam teza de doctorat cu tema „Nichita Stănescu - o poetică a ființei”. A fost o zi de decembrie cu soare, cu o temperatură de toamnă plăcută, cu un amfiteatru plin de profesorii de limba română cu care lucrasem ani de zile, și cu un „Magna cum Laudae” copleșitor. A fost ca o tentativă de reînviere, de magnificare, de relevare din partea mea a poetului și a operei sale unice și tulburătoare. „Poetica ființei” viza Eul, Realul, Elementele, Mișcarea, Organicul, Cuvintele și Bestiarul, Divinitățile, și tot ce implică ele în imaginarul fabulos și mistic al iubitului poet. Am petrecut ore, zile, săptămâni, ani, nopți târzii, clipe incandescente și clipe derutante, revelații, cu Nichita Stănescu. Nu cred să-l fi cunoscut mai bine, atât de bine, mai profund, atât de profund cei care au stat fizic alături de el. Ființa lui evanescentă și nepieritoare se află în poemele sale. Nu știu dacă cei care i-au aprins țigara, cei care i-au mai turnat o picătură, sau i-au prins un ochi de la celebrul pulover aveau cunoștință cu cine, alături de cine, în fața cui se află. Cine nu i-a citit poemele, cine nu i le înțelege să nu vorbească. Din dor de acel timp uimitor și epuizant, rodnic și energizant, postez câteva din minunatele-i poeme și titlurile cărților mele rezultate ulterior din acea lucrare de 640 de pagini.
Pomule, copacule
Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
şi umbre, cu sutele -
nu te latră câinele.
Îţi ţii inimile-afară.
Îmi ţin inima în seară,
trupul meu o înconjoară,
Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
şi umbre, cu sutele -
nu te latră câinele.
Numai inima mea - una
întruna mi-o latră luna.
Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
şi umbre, cu sutele -
nu te latră câinele.
Dar când toamna dă în iarnă,
inimile ţi se darmă
de din verde către galben
cum văzui la domnul carpen.
Numai inima mea neagră
necăzută stă şi-ntreagă.
Evocare
Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
Panta Rhei
Ah, privirea are sâmburi
ca şi cum ar fi o fructă,
calul inimii pe dâmburi
de din iarba ei se-nfruptă.
Stau şi nu mă clatin, stau
chiar în cercul de cuvinte
nenăscute ce erau
ca sămânţa cea de linte,
Ca porumbul, ori ca grâul,
ori ca meteorul care
taie în pieziş pârâul
cu seminţe vechi de soare.
Panta Rhei, se-nfioară
tot ce curge, numai tu
în mijloc de vieţi stai, ţară,
pururea atunci şi-acu.
Despărţirea de o vârstă
Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,
dar n-ai fost, n-ai fost aşa.
Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,
dar n-am fost, n-am fost aşa.
Iarbă, pietre, arbori, păsări,
voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva.
Mă privesc, m-aud, m-adulmec
şi îmi pare că visez.
Totul ar fi trebuit să fie sfere,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa...
Câmp
Eu cred că pământul e plat
asemeni unei scânduri groase,
că rădăcinile arborilor îl străbat
atârnând de ele-n gol, cranii şi oase,
că soarele nu răsare mereu în acelaşi loc
şi nici nu răsare acelaşi soare,
ci tot altul după noroc
mai mic sau mai mare.
Eu cred că atunci când sunt nori
nu răsare nimic, şi mă tem
că s-a sfârşit definitiv cu şirul de sori
lunecând dinspre iad spre eden.
Atunci trimit păsări dresate
cu ochiul bun şi cercetătoare,
care să-mi spună încotro trebuiesc îndreptate
câmpiile, să-ntâlnească alt soare.
Autor: TEREZIA FILIP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu