DARURI DE SUFLET, DE LA OAMENI DE SUFLET! (1)

DESPRE CEI CE ŞTIU A PUNE STELELE CU MÂNA sau PREFATA VOLUMULUI ,,ANTOLOGIE DE TEXTE. RECENZII DE CARTI PERSONALITATI ALE LITERATURII CONTEMPORANE. SINCERUS VERBA, VOL. VII

(autor Mihaela Ciubotariu)

Despre antologia de faţă nu pot scrie decât cu sufletul în palmă. În momentul lecturării textelor, fluidul ideilor frumos îngemănate, a stârnit în inima mea un tsunami de iubire de neam ṣi oamenii ei speciali. Scrierile, în mare parte, sunt o oglindă a existenţei, realităţi care pot clădi destine, sunt idei originale cu ajutorul cărora autorii se întrec în a inventa mijloace prin care se pot pune stelele cu mâna pe cerul imens al literaturii. Fiecare dupã chipul şi asemãnarea sufletului sãu, adunate în mãnunchi de file de neobositul VASILE BELE, cel veşnic stând de pază la poarta raiului cuvintelor, autorii se dezbracă de frustrări şi intră în straiele pure ale imaginaţiei.

Precum durerile din aceeaşi rană, filonul poetic străpunge stânca infidelităţii emoţionale, arătând clar direcţia leacului inimii. Avem de a face cu superlativul artei antagonice, ţesută în amănuntul cuvântului, în care efervescenţa absolutului se disipă în trăiri stranii, dar puternice, autorii reuşind să picteze stări, emoţii şi idei cu ajutorul cuvintelor.

„Continuăm să ne vorbim

prin semne pitite-n filele gândului...

Continuăm să ne scriem

despre cum se-ndură de noi

risipite vise prin țipătul vântului

ce mai slobozește arareori răsăritul

prin fereastra destinului

pe care au încolțit necuvinte...″, (autor Mioara Baciu)

Scrierile sunt de o claritate intensă, caldă şi molcomă, cu un aer elegiac aproape clasic, adunând sub mansarda inteligentei idei sprinţare şi lumi astrale, într-o împletire uluitoare de trăiri, dezvăluite cu maximă delicateţe.

„Mai cade o frunză pe strada iubirii

Un gând nerostit se oprește din zbor

Să-mbrace copacii în haina uimirii

S-ascundă de sine un vis călător...″

... (autor Mioara Baciu)

Complexa şi neînţeleasa smerenie, împletită cu un umor cuminte şi pişcător, travestesc speranţa într-un curaj estetic absolut, risipind norii gri ai pseudo-scriitorilor literaturii zilelor noastre, răsăriţi din cultura mediocrităţii. Vasile Bele, dotat cu al 6-lea simţ al simetriei poetice, un maestru şi îndrumător acerb, decisiv, adulmecă de la distanţă, printr-o recapitulare a sinelui, talentele culcuşite în inimi rotunde de artişti, adunând cu duritate şi tăiş de diamant, file pe care înfloreşte metafora. Toate acestea presupun o elasticitate a inteligenţei specială, ori înnăscută şi îndelung exersată. Reuşeşte cu un fler incredibil să adune versuri şi scrieri memorabile, pătrunzătoare, emoţionante, fascinante, înălţătoare şi ne scuteşte de capcanele ideologiilor moderniste de a ne servi nimicul în straie de paradă.

„Un gol de haos a născocit fiinţe,

Prin plângătoare clipe de repaos

Doar universul mai credea că poate

Să facă viaţă din necuprinsul haos.

Şi am trecut apoi prin spaţiul de lumini,

Ne-am ridicat hrănindu-ne cu viaţă,

O minunată pradă şi-un destin,

Cu flăcări ne-ncetate legate cu o aţă″.

(autor Carmena Felicia Băințan)

Cu frumuseţea unei femei desculţe trecând duios prin inima iubită, ni se dezvăluie MARAMUREŞUL mult adorat, un colţ din raiul românesc, un ciob din sorgintea latină. Vasile Bele răsărit din inima acestui rai, se așează blând la poalele arborelui falnic al poeziei româneşti, culegând primul roadele dulci, coapte şi neaoşe cu care îṣi hrăneşte cugetul. Exploratorul nu e singur niciodată, călătoreşte cu straiţa plină de poeme, de veselie şi iubirea semenilor îngemănaţi în carte într-o minunată simbioză. Numai cel ce a adunat cuvintele mănunchi ştie pe ce uliţe ale cerului umblă, simţind sub tălpi tina cea îndelung pribegită, iarba norilor cea îndelung răbdătoare, pietrele aspre ale răsăritului desuet, umplându-şi fiinţa cu rimele respirate sincopat, sau cu versul alb al infinitului, cu inima plină de curcubeul poeziei cu gust latin. Fericit cel ce păzeşte porţile imense ale originalităţii! Fericit cel ce serveşte lumina icoanelor şi rugăciunii la micul dejun al vieţii sale! Fericit e VASILE CEL BELE, hrănit cu înţelepciunea poporului său! Fericiţi cei ce-l urmează.

„Nu CREDO IN DEUM – cred în Dumnezeu – trebuie să zică omul de ştiinţă, ci SCIO

DEUM ESSE – ştiu că Dumnezeu este!”.

(dr. Nicolae Paulescu)

„Alungă din viața ta tot ce-i rău și fără temelie,

dorește-ți mult zâmbet ori multă bucurie.

Alungă din tine tot ce te-a supărat,

dorește-ți în viață o zi făr-de păcat.

Alungă din viața ta tot ce e suspiciune,

dorește-ți o viață cu post și multă rugăciune.

Alungă din tine ce nu-ți e de folos,

dorește-ți o viață doar plină de frumos″.

Nu se poate viaţă fără divinitate. Legătura indestructibilă dintre om şi Dumnezeu stă la baza tuturor trăirilor şi tuturor acţiunilor, este Povestea. Despre VASILE BELE, DUMNEZEU şi lacrima din colţul inimii putem scrie mult, mult de tot, deoarece cuvintele s-au născut odată cu plânsul, cu iubirea, cu sfinţenia şi cu raiul. Uneori trebuie să te apropii de moarte, să o priveşti în ochi, să o mângâi pentru a înţelege cum să trăieşti , să înţelegi cum se caţără noaptea peste dimineaţă, cum urcă seva din jos înspre susul cerului. Dumnezeu este absolutul spre care tinde fiinţa umană, dar Dumnezeul celor din bătătura satelor, muşcă din ei ca din pita fierbinte scoasă din inima arzândă a cuptorului strămoşesc. În Maramureş Dumnezeu se aşeazã la masa bogată sau nu, a fiecărui om care-l primeşte în inimă. Dumnezeu îşi scaldă ochii în lacrima baladelor şi a doinelor, ascultă susurul plânsului de prunci sănătoşi, respiră patriotism autentic îmbrăţisând sufletul pur în simplitatea de nedescris a românului veşnic.

„Pe Isus să-L apere,

De la cea ucidere

Și-au pornit, pornit, pornit,

Pe-un asin a călărit!

Și-au plecat, plecat, plecat,

Pe-un asin, spre-un alt regat.

Pe-un asin fiind călare,

Maica cerea apărare,

Tot uitându-se în zare″!

Deseori se aude până dincolo de orizont tăcerea adâncă a cărţilor şi strigătul mut al celor ce le-au născut din negura fiinţei lor. Cărţile pot doar să ceară un fel de îndurare albastră, cer să fie dezlegate de muţenia nedeschiderii, cer să se audă ca un ţipăt acut ideile celui ce a scris cuvinte migăloase şi pline de har, cer să spună povestea. Aplecarea scriitorilor spre cei ai nefiinţei nu este decât un mare semn de umanitate şi lirism al vieţii dinspre vieţile care au fost, un semn al pioşeniei dinspre scriitorul de azi spre cel de ieri, un fel de plecăciune până la simplitatea ierbii sau a imensităţii cerului creaţiei. A privi peste umăr înspre cuvântul ce-a fost e un imens semn de respect.

TĂCEREA LEBEDEI UCISE

(autor Dumitru Buțoi)

„Eu vin la Lancrăm

Lăcrimând

s-ascult tăcerea ierbii-nfiorat

să-ngenunghez cu Blaga într-un gând

să mor puțin la margine de sat

când peste zare

lumina înflorește plângând!

Eu vin la Lancrăm

Lăcrimând,

s-ascult neliniștea din zborul lebedei ucise

să locuiesc cu Blaga într-un cuvânt

o veșnicie risipită

prin labirintul poemelor nescrise!

Eu vin la Lancrăm

Lăcrimând,

s-aud pașii profetului în noapte

cum umblă (i)luminând pe sub pământ

și între cer și altare

biblioteci de păsări și de carte

și visul meu în așteptare″!

Despre Prut sufletul românului încă plânge, despre Basarabia inima românului încă sângerează, despre fraţii de dincolo se vorbeşte încă în şoaptă, dar DINCOLO de apa nemiloasă despărţitoare de neam şi ţară, se doineşte amar ṣi se jeleşte în limba dulce din veacuri răsfrânte. Ce păcate se plătesc prin această durere fără margini, cum pot hainii lumii să despartă frate de frate, cum pot pune capul pe pernă mai-marii pământului privind în ochii storşi de plâns ai Basarabiei, când aud tânguitul dorului României, CUM? Doar cei ce vegheză granița invizibilă a cuvântului, rup lanțul ṣi unul dintre ei este MAESTRUL VICTOR COBZAC, mai român decât toți românii. A fi desăvârșit la modul absolut, poate însemna că ești irepetabil, de o unicitate armonioasă, capabil de a exprima o infinitate de sentimente într-o muzicalitate desăvârșită a manifestărilor eu-lui propriu,

La cotitura dintre social spre politic, pare o ființă ireală, zbătându-se să arate lumii clocotul și efervescența trăirilor, cu o nedisimulare îndelung adulată, studiată de admiratori, în afara matricii egoismului general, prin felierea milimetrică a tot-ului relativ și istoric, dar aparținând, totuși, spiritului universal slav, este un trăitor aparte, fidel căutător de umbre și lumină, empatizând cu armoniile nealterate ale nuanțelor unice, prezente în operele sale, o manifestare prodigioasă a fericirii nerefuzate, cronometrând spectral și răsunător, vârstele temporale și atemporale, prefigurând veșnicia, metamorfozând cu penelul, timpul atroce, veșnic flămând de secunde neprețuite.

„Doamne, mai dă-mi o pereche de ochi,

Pe cei dinainte demult i-am plâns,

Nu-mi mai vine să cred în toate ce văd,

Or, ce am trăit a ars și s-a stins.

Doamne, mai dă-mi o pereche de ochi,

Plini de scânteie, căci lacrimi nu vreau,

Să mă poarte desculț în al vieții galop

Și lumii de azi strălucire să-i dau.

Doamne, mai dă-mi o pereche de ochi,

Cu văz de iubire și-ncredere-n mâine,

Speranța-mi se pierde, dar voi mult de tot,

O mândră biserică să-nalț pentru Tine″.

Poeziile sunt rodul unor frământări, sunt rezultatul unor clipe, fapte de necontestat, care ne-au marcat într-un fel sau altul viața.

Poeziile, sunt cele care-mi eliberează, și deopotrivă, îmi umplu sufletul cu energie și putere, ajuns fiind în prag de bătrânețe. Ironiile și glumele nu ar trebui să ne lipsească din viața de zi cu zi.

Nelu Danci

PE O FOAIE DE HÂRTIE

(autor Nelu Danci, poet popular)

„Pe o foaie de hârtie,

Scriu de dragoste și dor,

Ceia ce îmi place mie,

Despre apa de izvor.

Care curge șerpuind,

Printre pietrele răzlețe,

Cu mine încet vorbind

Și parcă îmi dă binețe.

Pe-aici este potecuța,

Ce duce în vârf de munte,

Pe unde mergea băcița,

Cu oițele ei, multe.

La izvor ele beau apă,

După care urcau dealu’,

Badea calul își adapă

Și cânta bată-l amaru’...″

Acesta e dorul scump românesc foarte bine surprins de NELU DANCI, un alt român ce umblă cu sufletul pe-afara românească, doinind și tropotind într-un clocot rotund de dangăt puternic de clopot al catedralei neamului zidit în inima lui. Însoțirea cu stimabilul Vasile Bele e firească, o chimie aparte întrupată din aceeași vatră fierbinte a românismului, martori ai patriotismului abisal cu care s-au înfrățit.

Mai la deal de Prut se aude un glas doinitor și sublim, trâmbițând frăția neîntrupată GETA LIPOVANCIUC , răscolind cuțitul în rana Europei, o revoltă amară a dorului românesc, un cord resuscitabil un veac și o voință acerbă, o luptătoare pentru graiul său neîntrecut. Aș scrie neîntrerupt despre toți cei adunați în aceasta întâmplare, aș scrie despre frumusețea inimii lor dar trebuie să mă opresc cumva. Despre RAIUL ÎN CULORILE POEZIEI știm NOI ȘI O LUME ÎNTREAGĂ. Urcăm TREPTE DIN GAMA SĂRUTULUI, PE POTECILE GÂNDULUI, arhivând ȘIRUL DE PATIMI și la sfârșit vom putea scrie POEME TÂRZII SCRISE DEVREME când PRIVESC SPRE CER UMBRELE DE MÂINE. DUMNEZEU S-A SUPĂRAT PE NOI, e SUFLET PICTAT PE LACRIMĂ și pe CUFĂRUL VIEȚII. De 7 ori ne-am cuibărit ÎN BRAȚELE LUMINII, noi PELERINI PRINTRE SEMENI, îndrăgostiți de CERURI SENINE, rostim o PLEDOARIE PENTRU FLUTURI și CER, implorând ÎNTOARCEREA STELELOR, a un ultim ZBOR PRINTRE ANOTIMPURI,o NĂLUCĂ DE DAR în LEVITAȚII VIOLET, închidem poeme în CASETA CU BIJUTERII de lângă ROATA CU HAMSTERI.

Citiți dragii mei tot ce a adunat această carte ce vrea să iasă în întâmpinarea luminii din sufletele gingașe ale poeziei și prozei, sub bagheta vrãjită a marelui ṣi trebuinciosului VASILE BELE, adunătorul de frumos!