De inimă albastră…

Un an rămâne în urma noastră, sau poate noi am rămas în urma lui și nu ne-am dat seama.

Asistăm la un apus. Ar trebui să ne arătăm entuziasmul romantic, dar se pare că nu mai avem energia.

Personal simt că lipsește ceva, un ingredient, un brânci să mă bucur pentru tot ce s-a întâmplat anul ăsta.

S-au spart niște bube care stăteau de mult să se spargă. Nazismul social european a pus mâna pe societate și a transformat cuvintele și țelurile care ne-au motorizat speranțele tinereții în măști neputincioase. Democrația, drepturile omului, adevăr, iubirea aproapelui, onoarea, cuvântul dat au ajuns ca și virginitatea la o târfă care și-a depus actele de pensie pentru limită de vârstă.

Toată lumea minte, toată lumea vrea să fie specială dar specialul e marfa peste care dăm la fiecare colț de stradă.

Am nimerit într-o societate post-democratică, post-capitalistă, post-religioasă în care lipsa de valoare are un cuvânt greu de spus la construirea viitorului (cât va mai fi și ăsta să fie, că e tare greu de găsit)

O pandemie și după ea cancerul militarist al unor bătrâni care ucid deși ei nu mai sunt în stare să se așeze și să se ridice de pe un colac de wc fără ajutor, sunt faptele care domină acest an.

Slavă Domnului sunt sănătos! E cel mai mare câștig personal. Am făcut o revizie generală care mi-a prelungit durata de funționare cu cel puțin câteva decenii. Dar acest succes individual e umbrit, trimis în culise de cât de rău le merge oamenilor și ideilor.

Idealurile care mi-au construit sufletul în tinerețe și l-au ținut viu până în clipa asta sunt asediate de forțe care nici nu se sinchisesc să se prezinte.

Siguranța de sine a luat locul curajului, aroganța avântului, impertinența lucidității.

Înțelepciunea te ispitește la tăcere, să vorbești lucruri adevărate e ca și cum te-ai dezbrăca în fața lumii fără ca ea să ți-o fi cerut.

Uitarea e drogul cel mai cerut pe piață. E asemeni calmantului administrat celor care apoi sunt euthanasiați.

Mi se pare că asist la o sinucidere în masă care să evite durerile nașterii unei lumi noi. Nu am chef să merg la serbarea asta, nu-i ceva care să mă atragă.

Așa că voi continua să cred, să iubesc să mă lupt – deci să trăiesc după modelul ăla demodat de om care vrea să respecte și să fie respectat așa cum l-au învățat ai lui și cum și-a învățat și el copii să trăiască, indiferent în ce lume.

Autor: Dan Stoica