Nu cred că există personaje mai mediatizate ca Bonnie
și Clyde, celebrii spărgători de bănci ai Americii, care îi concurează în
popularitate pe marii bandiți de tip Al Capone, Lucky Luciano, Dillinger sau
Corleone, pentru simplul motiv că erau inocenți. Toate răufăcătoriile pe care
le fac, le săvârșesc cu nonșalanța unor copii nevinovați. Ei nu vor să facă rău
și crimele lor sunt absolut întâmplătoare și provocate, din nevoia de a se
apăra, fiindcă societatea, respectiv poliția, se mobilizează și acționează
asupra lor cu o violență de neimaginat, așa cum este uciderea lor, un adevărat
masacru!
Cel puțin aceasta este viziunea lui Arthur Penn din
filmul Bonnie
și Clyde (1967), cu Faye Dunaway și Warren
Beatty în rolurile principale. Penn a pus față în față doi inocenți cu o
societate a crimei bine organizată. Reiese că Bonnie și Clyde sunt produsul
acestei societăți, victimele ei, fără alternativă.
Producția Bonnie și Clyde se bazează pe fapte reale.
Clyde Barrow, recent eliberat din închisoare, decide să se ocupe de jefuirea
băncilor. El o întâlnește pe Bonnie Parker, iar împreună formează nucleul unei
bande de spărgători de bănci care, așa cum îi prezintă sinopsisul, terorizează
sud-vestul Americii anilor 1920. Evident, cuvântul „terorizează” este
nepotrivit, fiindcă ei nu au nici o experiență de ucigași și totul se
desfășoară ca într-o joacă. Se joacă de-a spartul de bănci!
În fond, ei sunt ai nimănui și nu au altă soluție
decât să se aventureze spre drumul care duce inevitabil la pieire. Și vor să
dispară frumos, făcând dragoste.
Deși puține scene din acest film de mare impact
reprezintă fapte autentice, Bonnie și Clyde constituie un jalon, care, în plus,
a reușit să fixeze pentru eternitate pe firmament trei stele : Warren Beatty și
Faye Dunaway, precum și inventivul lor regizor – Arthur Penn. Însăși violența,
câtă există, este redată într-o formă artistic, departe de genul thriller, al
filmelor de acțiune ulterioare, actuale, în care violența este o apocalipsă în
sine. Este povestea celor mai frumoși bandiți de la începutul anilor ’30. Epoca
este minunat captată în costume și recuzită, în clădiri și mașini, în muzica
acelor vremi, imaginea este splendidă, dar acțiunea este mai tot timpul
inventată. Mulți dintre suporterii vehemenți ai filmului susțin că Bonnie și
Clyde reprezintă mai mult decât pare, simbolizând alienarea și dezumanizarea
americanilor.
Evident, Arthur Penn realizează aici o utopie, utopia
unor răufăcători naivi, care fac ce văd în societate. Spargerea de bănci sau
magazine era fapta curentă a celor fără ocupație, însăși societatea americană
se organiza în jurul acestui fapt, unii jefuiau, alții se luptau cu jefuitorii,
organizându-se în sisteme polițienești, tribunale și închisori. Exact ce spunea
Schiller despre rolul pozitiv al hoților în istorie.
Istoria Americii nu poate fi desprinsă de istoria
mafiei, care în varianta Bonnie și Cltyde este incipient redusă o „bandă” total
neexperimentată, stângace, pusă pe aventură fără sens, ușor de a fi destrămată,
ceea ce se și întâmplă.
Această este lumea. America. O alternativă ar fi.
Atunci când Bonnie îl întreabă pe Clyde ce ar visa să facă dacă ar scăpa de
urmăritori și nu ar fi prinși, el spune că ar vrea să trăiască într-un stat
curat, fără pedepse cu moartea, unde să aibă o familie, copii, și să nu se
petreacă nici un rău. Dar totuși n-ar putea să trăiască fără să spargă bănci,
nu însă în statul în care trăiește cu familia sa, ci în statul vecin. Dacă i-ar
veni dor să spargă o bancă, s-ar duce să o facă în alt stat.
Spargerea de bănci nu este o faptă rea, este un ideal
pozitiv, fiindcă banca este simbolul hoților, al îmbogățiților, al celor care
fură de la oameni să se căpătuiască. Când Bonnie și Clyde dorm într-o casă
părăsită și în zori se trezesc cu fostul proprietar, care le spune că banca i-a
luat casa, în care a trăit o viață, ei trag cu pistoalele în ferestrele acestei
case pe care scrie cuvântul băncii și îi dau pistolul și fostului proprietar
și-i spune să tragă. Și trage și el în ferestre. Se defulează. Îl cheamă și pe
un negru cu care a venit și îi dă pistolul să tragă și el. Și trage. Se simt
bine. E un mod de a-și arăta atitudinea, de a protesta împotriva unei
nedreptăți.
Dar Arthur Penn nu politizează, nu este un film
politic, nici protestatar, nici un thriller, cu acțiuni criminale, este o
poveste romanțată, o poveste de dragoste între Clyde, un fost pușcăriaș, și
Bonnie, o chelneriță de la un bar, unde trăia cu camionagii. Și tot timpul
Clyde vrea să o cucerească pe Bonnie, ea se lasă cucerită, dar el nu merge până
la capăt, adică nu știe să facă sex, abia la sfârșitul filmului, înainte de a
fi ciuruiți de gloanțe, el reușește să facă ceea ce ea consider că e sex. Și îi
spune că a fost bine, iar el sare fericit, „Cum? A fost bine? Deci am reușit!”.
Ceea ce rezultă că el era virgin. Virginitatea este simbolul pur al inocenței.
Și tot filmul Clyde se chinuie să devină bărbat.
Dar dincolo de toate aceste aspecte sociale și
erotice, suprema calitate a acestui film este umorul. Desfășurat în stilul
crazy. Arthur Penn este categoric părintele acestui stil, care va fi preluat in
corpore de generația Tarantino. Revăzut azi, filmul Bonnie și Clyde poate fi perceput ca o comedie trăsnită. Tot ce
fac Bonnie și Clyde este din zona umorului involuntar. Și cei care intră în
banda Barrow, fratele lui, Buck (Gene Hackman), Blanche (Estelle Parsons),
soția sa, fată de preot, ca și Moss, șoferul pe care îl angajează, sunt de e o
naivitate crasă. Par retardați. Ca Blanche, care mereu țipă. Sau Buck, care
povestește aceeași întâmplare cu un băiat care a făcut-o alcoolică pe bunica
sa, punându-i în fiecare zi câte un strop de whisky în sticla cu lapte, până
când ea ajunge dependentă de „vaca” de unde băiatul cumpăra acel „lapte”! Și le
povestește anecdota asta până și celor doi îndrăgostiți cărora le fură mașina,
apoi îi răpesc și pe ei, ca în final să-i abandoneze pe un câmp în momentul
când află cu ce se ocupă, un serviciu de pompe funebre! Ce să mai spunem de
Moss (Michael Pollard) care era in al nouălea cer că a fost accept at în bandă,
a devenit fanul lui Clyde, pentru care ar fi făcut moarte de om, așa cum îi
spune tatălui său, convins că eroul său nu poate fi prins, că este invincibil.
Ar fi fost așa, dacă nu chiar tatăl lui i-ar fi trădat. Moartea lui Bonnie și
Clyde este o trădare, totul este trădare pe lumea asta, așa cum demonstrase și
Eminescu în Dodecameronul său că istoria țării noastre este o lungă suită
de trădări. Sigur, Bonnie și Clyde nu sunt „domnitori”, nici organizatori de
revolte, ei ajung eroi din întâmplare. Le reușesc câteva spargeri, suficient ca
vocea lumii să facă din ei eroi. Și oamenii care le ies în cale, sunt de partea
lor. Un grup de nomazi, când află cine sunt, îi omenesc cu de toate. Ei nu sunt
percepuți de populație drept bandiți și criminali, ci salvatori, simboluri ale
luptei cu monstruoasa poliție, cu puterea care nu iartă.
Societatea își dezvăluie aceste trei straturi, al
inocenței, Bonnie și Clyde și banda lor, al oamenilor obișnuiți, care au nevoie
de simboluri, de cei care îi reprezintă, și de poliție, care este simbolul
puterii, al legii.
Indiscutabil, filmul lui Penn este născător de
mitologie. Marea forță a cinematografului stă în crearea de mituri. Și filmul
american a creat mituri pozitive din răufăcători. Gangsterii, bandiții și
criminalii fără voie au devenit personaje vitale pentru defulare, modele de
urmat, certitudini pentru a defini o societate bolnavă, faptul că lumea e prost
clădită, dacă oamenii au nevoie de astfel de repere.
Cu Bonnie și Clyde ai vrea să fii mereu și povestea
lor să nu se termine niciodată, fiindcă ei au candoare, au umor, îi ajută pe
săraci, sunt plini de inventivitate, gloria lor este făcătoare de bine pentru
toți. Dar Clyde mereu avertizează, nu credeți tot ce se spune, nu-i credeți pe
cei care fac eroi din noi, nu suntem eroi, dar ei au nevoie să mintă, ca să
arate, atunci când vom fi prinși, ce isteți au fost ei. Ne fac mari ticăloși,
ca să arate cât de mari apărători ai dreptății sunt ei. Mai mult, Bonnie și
Clyde au conștiința vinovăției lor și știu că vor fi prinși, închiși sau uciși,
dovadă că Bonnie scrie o poezie despre ei, pe care o dau presei, apare în mai
mute ziare și este cântată de lume: „Balada lui Bonnie și Clyde”.
Legenda lor este creată încă din viață, din viața lor
scurtă, de 24 de ani, care avea să genereze o operă uriașă, în cărți, filme,
emisiuni TV, spectacole de teatru și desen animat, performanțe ale unor actori,
dar care îi au ca prototipuri pe Warren Betty și Faye Dunaway, care nici ei nu
și-au mai depășit prestația, deși au jucat în zeci de alte filme. Warren Beatty
este faimos pentru topul de relații cu 100 de vedete feminine. Este fratele mai
mic al actriței Shirley MacLaine și este căsătorit cu actrița Annette Bening,
cu care are 4 copii. A fost nominalizat de multe ori la Oscar pentru rolurile
din filmele în care a jucat sau le-a produs. Chiar și la Bonnie și Clyde este producător. A fost înclinat spre producții
cu gangsteri, precum este și Bugsy (1991),
al lui Barry Levinson, cu Beatty în rolul principal, nominalizat la Oscar. Dar
prima oară a fost nominalizat pentru rolul lui Clyde. La fel Faye Dunaway, care
avea apoi să ia Oscarul pentru rolul din Network (1976)
al lui Sidney Lumet. Pentru prestația din Bonnie și Clyde, Warren și Faye au fost deci nominalizați la Oscar.
Ca și Hackman. Însă Oscarul a fost obținut de Burnnet Guffey pentru imagine și
de actrița Estelle Parsons, pentru cel mai bun rol secundar. Nouă nominalizări
la Oscar și alte zeci de primii importante. Și mai incredibil este faptul că
numai cu un buget de 2, 5 milioane de dolari, Bonnie și Clyde a atins un box-office de peste 70 milioane de
dolari. Evident, Academia l-a nominalizat și pe Arthur Penn, însă nu i-a dat
premiul fondatorului stilului crazy, simbol al Noului Val american. De ce? De
teama că a șaptea artă va fi bântuită în viitor de spectrul utopic al răului?
Grid Modorcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu