Alexandru Racu: “După căderea comunismului, în Europa de Est a început marele jaf al avutului public”

După căderea comunismului, în Europa de Est a început marele jaf al avutului public. Nu a fost doar luptă de clasă, în urma căreia clasa muncitoare de la sate și orașe a fost învinsă, deposedată, abandonată de stat și umilită de noii stăpâni, ci și luptă în interiorul clasei dominante. Mai exact, noua oligarhie locală, sprijinită de cei mai săraci dintre săraci la schimb pe un minim de protecție socială, s-a bătut pentru pradă cu marea oligarhie globală, sprijinită de o clasă de mijloc mai degrabă aspirațională, cea mai mare parte din ea lăudându-se cu faptul că ea nu e săracă, nici nu votează ca săracii; e doar precară (o treaptă mai sus în ierarhia naturală).

Spre deosebire de prima categorie de sclavi care s-au ales doar cu un șut în fund, o flegmă în gură și o mică pomană electorală periodică, cea din urmă s-a ales cu o vacanță peste hotare și un credit imobiliar pentru care să sclăvăgească o viață întreagă la corporație. Taximetriști vs. Teambuilding. Elitele globale s-au luptat cu elitele locale pentru privilegiul de a prăda avutul public și bunurile comune (cu valorile – europene sau național-ancestrale – în suflet și în plisc) iar cei mai săraci dintre săraci s-au luptat și ei, pentru resturi, cu cei cu ceva mai mulți bani în buzunar și cu mult mai multe figuri în cap.

Din 24 februarie 2022, acest proces, definit de la bun început de violența deprivării și a luptei pentru supraviețuire care o însoțește a intrat în faza cu gloanțe și bombe. Catastrofa nu putea să se întâmple decât într-unul din statele care au experimentat în cel mai înalt grad patologiile comune ale Estului.

După ce au fost muncite pe bani puțini o viață întreagă și deseori și-au dus în spate soții aruncați în șomaj, depresie și alcoolism, băbuțele din Ucraina care își drămuiesc bănuții de pensie sunt bombardate acum cu rachete de milioane de oligarhia securistă de la Moscova care a acumulat miliarde în timp ce ele au tot exersat tehnici de supraviețuire la limita subzistenței; bombardate în numele luptei cu sexomarxismul, cu naziști în mare măsură imaginari, ba chiar în numele învățăturilor Mântuitorului Iisus Hristos (aduceți-vă aminte de discursul vomitiv al lui Putin despre pilda evanghelică a iubirii jertfelnice pentru aproapele, rostit pe stadionul din Moscova, la începutul războiului, în intervalul dintre două amenințări cu folosirea armelor nucleare). Cu greu poți concepe ceva mai obscen; sau ceva mai penibil decât discursul unor criptocomuniști, altfel complet paraleli cu marxismul, care continuă să îi încredințeze lui Putin nu știu ce mare misiune anti-imperialistă și anti-capitalistă (în realitate, doar anti-americană) care ar fi aparținut cândva Uniunii Sovietice.

De partea cealaltă, cu sprijinul oligarhilor buni (corupții noștri) și al extremiștilor kușer (cu dezlegare de la marii ayatollahi globali ai democrației și drepturilor omului), partenerul strategic a transformat Estul Sălbatic într-o mare piață de desfacere pentru industria americană de armament, după ce UE, care tocmai și-a luat și ea o mare țeapă energetică de la același partener strategic, îl transformase în prealabil într-o mare piață de sclavi ieftini și credite pentru nevoi personale; demers justificat cum altfel decât prin nevoia de a proteja “bieții civili” de agresiunea rusă și prin noul discurs al inevitabilității istorice (o escrocherie intelectuală) în care lupta de clasă a fost înlocuită de lupta cu știrile false (care de la Moscova vin).

După ce li s-au luat toate drepturile pozitive – dreptul la muncă, la educație, la asistență medicală, la un trai decent -, transformate în profituri și transferate în conturile celor două oligarhii rivale – globală și regional-locală -, sărăciților li se mai ia și ce le mai rămăsese: acoperișul de deasupra capului, un suflet de om sau de câine alături de care să își ducă greul zilelor rămase sau pur și simplu viața, singura care a mai rămas și care oricum n-a contat, războiul nefiind decât expresia ultimă și desăvârșită a disprețului față de om și viață care a stat la baza marelui jaf post-comunist.

O istorie cu atât mai tragică și mai obscenă în condițiile în care mare parte din victime internalizează limba elitelor care le-au dus la pieire, nefiind capabile să evadeze din lumea minciunilor tot mai primitive și a falselor dihotomii nici măcar pe buza prăpastiei, când falimentul celor care i-au mânat aiurea, i-au prostit și i-au călcat în picioare în timp ce se luptau pentru pradă a devenit limpede ca bună ziua; iar în cazul în care au altceva de spus, oricum nu ajunge în presă, unde nu încap decât știrile despre naziști sau eroi kamikaze care nu își doresc decât o nouă escaladare; nici în social media nu prea se aude, dat fiind zgomotul de fond.

 Autor: Alexandru Racu