NICĂIERI NU-I MAI BINE CA ACASĂ

Prima casă, prima reședință, primul domiciliu, pentru primii oameni creați de Dumnezeu, era la adresa cea mai frumoasă, numită „Grădina Eden” și această locație era aici pe pământ. Adam și Eva erau în Raiul pământesc, căci acolo i-a așezat Dumnezeu imediat după ce i-a creat. Erau primii oameni care aveau statutul de cetățeni ai Raiului. Aveau acest statut, fără a se strădui, fără a face vreun efort fizic sau moral pentru a-l obține într-un fel sau altul, sau prin merite personale, ci pur și simplu, pentru că așa i-a cinstit Creatorul lor Dumnezeu, Care i-a creat după chipul și asemănarea Sa, ei bucurându-se de toate privilegiile oferite de Acesta. Pentru Adam și Eva „acasă” însemna Rai, viață veșnică, fericire nesfârșită. Peste tot pe unde îi purtau pașii, prin cea mai frumoasă grădină, Eden, ei erau acasă. Erau în comuniune perfectă cu Creatorul lor, Dumnezeu, Care fiind un Tată grijuliu, le-a dăruit tot ce aveau nevoie pentru a fi veșnic fericiți, având parte de tot ce este frumos și bun.

Din nefericire au trecut repede acele vremuri. Păcatul strămoșesc deși putea fi evitat, nu a fost ocolit. Ispita venită de la diavolul întruchipat în șarpe, a transformat libertatea oferită de Dumnezeu în cea mai nemiloasă robie, a diavolului. Acest păcat i-a scos pe strămoșii neamului omenesc din Rai, accesul în Grădina Eden, în Rai, fiind blocat. Prezența omului în acel loc sfânt aparținea istoriei, trecutului, dar cu toate acestea, nimeni și nimic nu au putut stăvili, opri, dorul, speranța reîntoarcerii acasă, adică în Rai, la prima reședință, în cea mai frumoasă grădină.

Chiar dacă nimic din lumea aceasta nu se poate compara cu primul domiciliu în care s-au aflat Adam și Eva, totuși cuvântul „acasă” a fost uzitat de oameni și după căderea în păcat a strămoșilor noștri, devenind un termen obișnuit și aplicabil (adaptabil) noilor condiții. Astfel atunci când rostim cuvântul „acasă” identificăm în el locurile atât de dragi nouă încă de la vârsta fragedă a copilăriei, care și-au pus definitiv amprenta asupra vieții noastre, a educației noastre, a formării noastre ca oameni, desigur fiind vorba aici de „cei șapte ani de acasă” și continuând până când mai facem umbră pământului.

Pentru Fiul lui Dumnezeu întrupat din Prea Curata Fecioară Maria, prima casă a fost cea în care S-a născut ,,Peștera din Betleem”. Deși este impropriu să o numim „casă” totuși ne folosim de acest cuvânt fiindcă s-a născut în ea Fiul lui Dumnezeu, iar acolo este Biserica Nașterii Domnului, spre care își îndreaptă pașii pelerini creștini și nu numai, de peste două mii de ani. Tot acasă S-a simțit Iisus Hristos în toate locurile pe unde a umblat și în Egipt și în Nazaret și în Ierusalim și în Capernaum și în Galileea neamurilor și în Samaria și în Ierihon, chemându-i pe toți oamenii să moștenească Împărăția Cerurilor, adică să se întoarcă „acasă”, revenind la starea privilegiată, în comuniune cu Dumnezeu. Oriunde a mers Iisus se confirma un adevăr: „Întru ale Sale a venit.” ( Ioan 1, 11). Nu numai că Iisus a venit întru ale Sale, ci a și rămas cu noi, căci așa le-a spus ucenicilor Săi: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20).

În urmă cu o săptămână Îl vedeam pe Iisus Hristos vindecând de o boală contagioasă și letală numită „ lepră” nu mai puțin de zece oameni. Din clipa în care era constatată (confirmată) această boală necruțătoare, leproșii erau evacuați din casele lor, din familiile cărora aparțineau înainte de a se îmbolnăvi. Pentru ei despărțirea de membrii familiilor lor reprezenta o nouă dramă care se alătura celei existente deja, boala. Ce o fi fost în sufletul lor când au fost nevoiți să-i părăsească pe cei dragi lor? Revenirea lor la o viață normală exista totuși. Dacă ei și familiile lor nu puteau face nimic deși și-ar fi dorit să facă, dar nu au reușit, totuși Cineva, Iisus Hristos a intervenit cu Atotputernicia Sa Dumnezeiască și i-a vindecat. Dacă alții care treceau prin zonă îi compătimeau, neputând face ceva pentru salvarea lor, Iisus nu i-a compătimit, ci i-a vindecat. Rugăciunea lor către Iisus: „Fie-ți milă de noi” (Luca 17, 13) a triumfat, a biruit, în lupta cu nemiloasa boală, astfel că prin minunea săvârșită de El asupra lor se puteau întoarce acasă, reintegrându-se în familie și în societate. Se confirma prin minunea făcută de Iisus Hristos, ceea ce El Însuși spunea într-un dialog cu un dregător bogat care a avut loc la scurt timp după săvârșirea minunii: „Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.” (Luca 18, 27).

Dacă pentru cei zece leproși vindecați de Iisus bucuria a fost totală, la cotele cele mai înalte, ei revenind sănătoși acasă, nu putem spune, din păcate, același lucru despre dregătorul bogat, preocupat de mântuirea sufletului său, care pleacă trist de la Iisus când îi recomandă să renunțe la averea sa materială, împărțind-o săracilor, iar în schimb să dobândească exact ce-și dorea: viața veșnică. Cei zece leproși vindecați se bucurau, în timp ce dregătorul era trist. Erau două stări de suflet la fel de reale, dar diametral opuse și ele reflectă prioritățile pe care ni le propunem în viață.

În Duminica a 32-a după Rusalii ne întâlnim tot cu un om foarte bogat, numit Zaheu și care era șeful vameșilor din orașul Ierihon și care avea o cu totul altfel de stare sufletească decât celălalt bogat, la care am făcut referire anterior. Iisus „trecea prin Ierihon și iată, un bărbat cu numele Zaheu și acesta era mai-marele vameșilor și era bogat. Și căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și Iisus când a ajuns la locul acela, uitându-Se în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Și grăbindu-se s-a coborât și L-a primit, bucurându-se.” (Luca 19, 1-6). Starea sufletească a lui Zaheu era optimă, căci a obținut mai mult decât și-a propus, adică doar să-L vadă pe Iisus. Acest Iisus, despre Care a auzit doar lucruri frumoase Îi va fi oaspete de onoare, intrând în casa lui, binecuvântându-l pe el, familia lui, casa lui și acest lucru îi umplea inima de bucurie.

Dialogul dintre Iisus și Zaheu are un conținut plin de bogății duhovnicești, de ținut minte și mai ales de transpus în viața de zi cu zi, având ca țintă primordială dobândirea vieții veșnice prin identificarea modalităților realizării acestui obiectiv suprem și care coincide cu accederea în Rai. Dialogul a fost fluent, de parcă se desfășura între două persoane care se cunosc foarte bine, deși atunci era pentru prima dată când Iisus și Zaheu se vedeau și dialogau ca doi buni prieteni. Astfel, după ce Iisus l-a chemat pe Zaheu să coboare din pom, ca să fie față în față, lucru ce s-a petrecut, intră împreună în casă: „Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Luca 19, . Aceste cuvinte le-a rostit Zaheu! Simplu, concret, la subiect, nu poliloghie, nu multe vorbe, ci fapte concrete! Răspunsul lui Iisus a fost pe măsura faptelor bune făcute de interlocutorul Său, Zaheu: „Iar Iisus a zis către el: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.” (Luca 19, 9-10).

Știm că în apropierea lui Iisus erau mari mulțimi de oameni, unii fiind dornici să-L vadă, să-L audă, să-L urmeze, alții să-I ceară ajutorul divin. Mai erau printre aceștia și unii care-L criticau pe Iisus pentru că stă de vorbă sau chiar ia apărarea celor păcătoși, ba chiar intră în casele lor. Toți acești cârcotași uită un adevăr (crud, nemilos, dar real) că toți oamenii suntem păcătoși, deci nimeni nu poate afirma că nu are păcate. Având în vedere acest lucru, cât se poate de real și evident, toți oamenii avem nevoie de iertarea care vine de la Dumnezeu și ea este manifestarea iubirii Sale față de noi. Nu putem fi de acord cu atitudinea lor de dispreț: „Și văzând, toți cârteau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos.” (Luca 19, 7).

Într-o rugăciune care se citește la binecuvântarea și sfințirea caselor se spune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai binevoit a intra sub acoperământul casei vameșului Zaheu și Te-ai făcut mântuire lui și la toată casa lui, Însuți și acum păzește nevătămați de toată răutatea pe robii Tăi care locuiesc aici și aduc Ție rugăciuni prin noi nevrednicii, binecuvântându-i pe dânșii și casa lor și păstrând totdeauna viața lor nebântuită și dăruindu-le cu îndestulare toate bunătățile Tale spre folos, prin binecuvântarea Ta, că Ție se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.”

Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, dacă acolo Îl chemăm pe Dumnezeu. Binecuvintează-ne Doamne, aici pe pământ, dar Te rugăm, când vom pleca din lumea aceasta, primește-ne acasă în patria cerească. Amin.

Preot Ioan BUȘECAN