Pe când Germania este devastată de greva lucrătorilor din transporturi până în punctul în care MAE român a lansat o atenționare menită a descuraja călătoriile în această țară, cancelarul german Olaf Scholz a venit la București, cu puțin timp după misterioasa sa descindere la Washington, având parfumul unui jurământ de vasalitate, și la doar câteva zile după ce capitala României l-a primit ca oaspete pe premierul polonez, Mateusz Morawiecki. Cel din urmă propunea ca „în triunghiul format din Polonia, Ucraina și România” să se construiască „o nouă comunitate economică de peste 100 milioane de persoane” capabilă să promoveze „planuri strategice semnificative”, ea însăși fiind chiar unul dintre acestea. Probabil pentru a da întâlnirii cu generalul Ciucă, „eroul de la Nassiriya”, și cu Președintele Iohannis, „frumosul din România adormită”, un caracter strategic apt a concura cu propunerile poloneze, la întâlnirea româno-germană a fost invitată și Președinta Moldovei, noul Jolly Joker geo-politic est european, „pro-occidentala” de rit soroșist Maia Sandu. Cu ce mesaj vine, oare, șeful fostei Germanii europene și al actualei Europe germane în declin?
OLAF SCHOLZ FAȚĂ CU
DECLINUL EUROPEI GERMANE
Încă din vremea în care înfrângerea
Germaniei în cel de Al Doilea Război Mondial nu era încă certă, liderii celui
de al III-lea Reich se gândeau la o ordine europeană postbelică dominată de
interesele strategice germane. Ei realizau că Europa nu poate fi ținută în
ascultare pe termen lung cu ajutorul armelor și de aceea planificau edificarea
unui „imperiu prietenos” în care toate statele membre să aibă acces la
dezvoltare printr-o autogestiune de succes garantată de sprijinul german
(incluzând administrarea în interes comun a resurselor dezvoltării puse la un
loc), cu condiția ca toate să își asume exigențele de politică externă conforme
cu interesele Germaniei. Se știe că acest plan nu a fost adus la îndeplinire
(cel puțin nu în orizontul de timp avut în vedere de autorii său și nu de către
aceștia) din motive care nu mai au de ce fi amintite aici.
Proiectul nazist (nu lipsit de
importante merite) a fost preluat și adaptat de marele învingător al
războiului, noua super putere mondială emergentă de la finele acestuia, SUA.
Pentru a instaura o pace durabilă în Europa, dar și pentru a-și asigura o
dominație „prietenoasă” asupra Europei (cel puțin al Europei de până la Oder),
Washingtonul a venit cu Planul Marshall, din care a izvorât inevitabil și
reconcilierea franco-germană, împreună cu Consiliul Europei și cu Comunitatea
europeană a cărbunelui și oțelului, străbunica UE. Germania
occidentală, aflată sub ocupație americană, a răspuns oportunității inteligent
oferite de învingătorul său american, precum și mâinii întinse, la fel de
inteligent, de inamicul ereditar francez, prin renunțarea formală la conceptul
Europei germane și înlocuirea lui cu acela de Germanie europeană. Așadar, nu
un imperiu (Reich) german, ci o (con)federație europeană cu perspectiva ca
aceasta să se emancipeze de sub tutela Statelor Unite ale Americii ca State
Unite ale Europei.
Pentru ca un atare obiectiv, oarecum
tainic, să fie atins, au fost promovate „tandemul” sau „motorul” franco-german
și „Ostpolitik”-ul lui Willy Brandt, respectiv „tandemul” ruso-german”. Succesul
acestei strategii (germane) a devenit de-a dreptul amețitor odată cu încetarea
Războiului Rece, căderea Zidului de la Berlin și unificarea germană, cu
dispariția URSS și extinderea UE.
Ca motor economic al Europei postbelice,
așa cum a ajutat-o să devină SUA, și ca putere economică dominantă a UE, în
condițiile în care UE devenea o superputere globală soft, Germania,
„revenită la Berlin” (sic!), s-a întors la ideea Europei germane.
(Con)federația europeană a redevenit „Reichul prietenos”, proiectul „Statelor
Unite ale Europei” a preluat logica Sfântului Imperiu Roman de Origine Germană,
iar „Vechea Europă” (în înțelesul expresiei lui Donald Rumsfeld) și-a schimbat
fața anglo-americană cu una franco-germană, accentul fiind pus pe componenta
germană. Această Europă a declarat prin gura protagoniștilor ei de la Paris și
Berlin că SUA reprezintă o amenințare securitară de un nivel cel puțin egal cu
cel al amenințării rivalilor strategici rus și chinez.
Resuscitarea
imperiului german în hainele și cu mijloacele UE nu a convenit nici SUA nici
„Noii Europe” (expresia îi aparține aceluiași Donald Rumsfeld). Cu atât mai puțin
a convenit perspectiva unei antante ruso-germane construite în logica Pactului
Ribbentrop-Molotov.
Așa se explică războiul pornit
de SUA în Ucraina nu numai împotriva Rusiei, ci și împotriva UE (Europei
germane), precum și încercările de a se forma, în cadrul UE sau
peste granițele UE, în asociere cu actori din vecinătatea estică a acesteia,
grupări dizidente, în fond germano-sceptice, toate având ca forță motrice
Polonia, cu aspirația ei către statutul de primă putere europeană. Astfel de
încercări, de inspirație americană și de viguroasă susținere poloneză,
sunt Formatul București 9 (nouă state din estul UE parteneri
strategici ai SUA), Inițiativa celor trei mări (Baltică,
Neagră și Adriatică) și, iată, „triunghiul strategic confederal
polono-româno-ucrainean”.
Cu remarca potrivit căreia trilaterala
România-Ucraina-Polonia, căreia apoi i s-a alăturat și Republica Moldova, s-a
născut în 1997, la inițiativa diplomației române, pe timpul ministeriatului
meu, pe când principalul aspirant la statutul de lider al regiunii era România.
Reîncălzind ideea, probabil că premierul polonez dorește să transforme
o structură la origine menită să garanteze securitatea statelor participante,
în condițiile în care acesta nu făceau parte din nici o alianță euro-atlantică
sau euro-asiatică, și să le consolideze capacitatea de negociere cu acestea,
într-o concentrare de putere gata să poarte un război pe două fronturi atât cu
Rusia cât și cu Germania, constituindu-se astfel într-un rival al ambelor,
bazat pe sprijinul strategic al Americii, dar și în serviciul strategiei
americane în Europa centrală și orientală.
Pus în situația de a alege între SUA și
Rusia, și în același timp provocat și amenințat direct prin sabotarea
conductelor strategice North Stream, Guvernul Scholz a optat pentru a
se subordona geopoliticii americane în Europa și a acceptat să renunțe la
avantajele parteneriatului energetic ruso-german, schimbând dependența de
furnitura rusească în domeniul energiei cu dependența de furnitura
americană. Între dominația rusă și cea americană Germania lui Scholz,
ca și cea a lui Adenauer, a ales-o din nou pe cea din urmă. Între
dependența de Moscova și cea de Washington, Berlinul a preferat-o pe a doua.
Poate și în siajul unor afinități culturale, dar poate și cu speranța
că în final se va elibera în condițiile unei victorii a Chinei în războiul
sino-american.
Aceasta a coincis cu prăbușirea
economică a UE și abandonarea oricăror aspirații vest europene
la autonomie strategică în raporturile cu SUA. Asistăm, pentru moment în
orice caz, la capitularea Europei germane și la un alt eșec eclatant al
ideii „Reichului prietenos”.
UN QUID PRO QUO
GERMAN…
Pe acest fundal ne putem închipui cam de
ce s-a deplasat de unul singur cancelarul german la Washington și ce înțelegere
a propus acolo. De astă dată capitularea nu ar fi chiar necondiționată.
Pe de o parte, în schimbul
alinierii la geopolitica americană, Germania trebuie să fi solicitat acceptul
SUA pentru reînarmarea sa. Rămasă o putere economică fără dinți, sub
ocupație americană, Germania reclamă acum dreptul la a redeveni o putere
militară. O justifică și războiul împotriva Rusiei, dar și nevoia unui echilibru
militar cu tot mai îndrăzneața și mai revendicativa (ca să nu spunem agresiva)
Polonie. Iar în perspectivă, posibil, și cu Ucraina.
Din punct de vedere tactic, reînarmarea
Germaniei este convenabilă SUA, ea reprezentând atât o veste bună pentru complexul
militar-industrial american, cât și pentru șoimii războiului de la Washington
care speră ca astfel să mai aibă un alt interpus în conflictul militar cu
Rusia. În acest context, americanii sunt gata să sacrifice și visele poloneze.
La urma urmelor, Occidentul euro-atlantic nu este gata să moară pentru
Polonia, în lupta temerară a acesteia cu Germania și Rusia, în anul 2023,
respectiv în secolul XXI, așa cum nu a fost gata nici în anul 1939, respectiv
în secolul XX. Polonezii par a nu-și da seama de asta și a crede că
cei care le încurajează intrarea în încurcături cu vecinii lor mai puternici,
vor sări să îi și scoată din încurcături. Nu vor sări. Istoria nu ne oferă nici
un exemplu în sens contrar.
Din punct de vedere strategic, SUA
oferă Germaniei funia cu care aceasta o va putea spânzura, eventual unsă cu
săpun chinezesc.
Dacă relația ruso-germană pare
compromisă pe termen lung, potrivit dorinței americane, relația
chino-germană pare a rezista la testul de stres al rivalității chino-americane.
Din această perspectivă, dacă Berlinul s-a plasat de partea
Washingtonului în războiul americano-rus, avem toate motivele să credem că el
se va plasa de partea Beijingului în confruntarea americano-chineză. Cum
nici Berlinul, în afara intereselor sale, nu are aliați veșnici, pe silogisme
de tipul „dușmanul prietenului nostru este dușmanul nostru” nu se poate conta.
Cu atât mai mult cu cât definiția „prietenului” este contextuală și flexibilă.
Pe de altă parte, este de presupus că
Olaf Scholz i-a cerut lui Joe Biden, în schimbul jurământului de vasalitate, de
care cel din urmă avea neapărată nevoie, ca Germaniei să i se lase mână
liberă pentru refacerea influenței la Marea Neagră. Aceasta ca un
început pentru refacerea imperiului său european. Faptul ar însemna, însă, ca
Washingtonul să renunțe la Inițiativa celor trei mări și la Formatul București
9; adică la cordonul sanitar (pro)american a cărui realizare ar fi oferit SUA
capacitatea de a controla deplin atât Europa germană cât și Rusia
euro-asiatică. Nimic nu este, însă, gratuit. Mai ales pentru puterile decadente
care mai mult zăngăne armele decât să le folosească. Iar dacă nu i s-a dat ce a
poftit, nu este exclus ca Olaf Scholz să încerce a-și satisface cererea de unul
singur, prin forțe proprii.
… ȘI O NOUĂ POLITICĂ
GERMANĂ ÎN MITTELEUROPA?
Cancelarul german cunoaște, desigur,
butada regelui macedonean Filip al II-lea (tatăl lui Alexandru cel Mare)
potrivit căreia „o cetate se cucerește mai ușor cu un măgar încărcat cu aur
decât cu o întreagă armată”. Deja, în materie de investiții Germania întrece de
departe SUA, deși partener strategic al României este cea din urmă. A plusa pe
această linie ar putea fi un pas important pentru (re)aducerea statului român
în sfera de influență germană.
România este în prezent o țară ofertantă
și în același timp obiectiv interesată în trei domenii: armament, energie,
alimentație. Germania are nevoie de arme, energie și hrană. România are
nevoie să își refacă industria militară, energetică și alimentară (inclusiv
agricultura, desigur).
Dacă tot este să fie război în
vecinătatea României și frontiera UE / NATO cu Rusia euro-asiatică va rămâne
pentru multă vreme una înarmată, România poate profita pentru a-și
reface industria militară. Investițiile în acest domeniu vin la pachet cu
cele în cercetarea destinată progresului tehnologic. Germania ar putea fi
strategic interesată să investească în acest domeniu, inclusiv în vederea
realizării obiectivelor sale de sporire a puterii militare proprii.
După pierderea surselor rusești de
energie, Germania se poate întoarce spre un partener mai vechi și care deține
încă un potențial semnificativ. Este, evident, vorba despre România.
A înlocui dependența de Rusia în
domeniul energiei cu dependența de SUA nu este nici un câștig pentru
independența Germaniei. O politică înțeleaptă îi cere să diversifice atât
sursele de energie, cât și rețelele de distribuție a energiei. Soluții nu sunt
multe. România este una dintre ele. Poate chiar cea mai evidentă, mai sigură și
mai la îndemână pentru Germania.
Cât privește România, pentru ea a sosit
vremea ca acelora care îi cer sacrificii geostrategice să le ceară
prețul corect al punerii la dispoziție a resurselor sale și astfel să
valorifice atuul său energetic. Aceasta ar include și refacerea industriei
sale petrochimice, după ce în ultimele decenii multe din capacitățile românești
au fost falimentate inclusiv cu „sprijin” german.
În fine, nu numai spectrul războiului,
ci și cel al crizei alimentare plutește deasupra Europei. Agricultura română,
cu industria aferentă din amonte (ex. industria de mașini agricole) și din aval
(ex. industria alimentară), poate oferi o soluție acestei probleme. Războiul
aduce foametea. România ar putea oferi antidotul unei astfel de „maladii”.
Investind în asemenea sectoare Germania
poate stabili nu doar legături economico-comerciale avantajoase cu România, ci
și legături strategice care să facă Bucureștiul mai puțin receptiv la
demersurile germanofobe sau germano-sceptice venite de la Washington și Varșovia,
precum chiar și de la Kiev, în măsura în care, după război, acesta va
deveni capitala unei puteri naționalist-șovine super înarmate și doritoare, sub
lucrarea beției triumfului și cu sprijinul SUA, să își impună agenda în Europa
Centrală (sau chiar în întreaga Europă), ca vârf de lance american, imitând
rolul Albaniei din Balcani, dar cu o anvergură mult mai mare.
Dacă nu a venit la București pentru asta
și purtând în traistă asemenea propuneri, domnul Scholz a venit degeaba.
ȘARADA MOLDAVĂ
În condițiile în care Europa germană,
prin glasurile reunite ale lui Olaf Scholz și Ursulei von der Leyen, a
capitulat în fața SUA, inclusiv înghițind fără reacție aruncarea în aer, la
propriu și la figurat, a monopolului energetic german pe piața UE, asigurat
prin conductele North Stream, propunerea lui Mateusz
Morawiecki vizând alcătuirea unei uniuni alternative
polono-ucraineano-română nu poate fi recepționată la Berlin decât ca fiind
anti-germană. Să nu uităm că nici trilateralele inițiate de România în anul
1997, printre care la loc de cinste se afla cea aducând împreună Bucureștiul,
Varșovia și Kievul, nu au plăcut liderilor germani (ministrul Andrei Pleșu
primind misiunea de a le dizolva), după cum integrării europene a Ucrainei și
Turciei tot Germania li s-a opus (fie asta și în taină) întrucât le considera
prea mari pentru a putea fi controlate de ea și a face față concurenței lor în
cadrul UE.
Dacă extragerea României din combinația
propusă de premierul polonez nu l-a adus pe Olaf Scholz la București, înseamnă
că a venit ca să își piardă vremea, posibil alungat de acasă de nevastă, ca să
nu o încurce la curățenia de primăvară dinaintea Paștelui. Or, dacă, așa cum ne
spune logica geopolitică, nu ca să se afle în treabă a venit, aducerea
Moldovei și a Maiei Sandu în tratativele bilaterale româno-germane și
menționarea sprijinului pentru Moldova (care o fi ăla?!) împotriva amenințării
rusești în comunicatul final al întâlnirii reprezintă tocmai viermișorul pus în
acul undiței germane pentru a prinde somnul de la București și scrumbia de la
Chișinău.
Sugestia privind o trilaterală
Germania-Moldova-România, anti-rusă ca și trilaterala Polonia-Ucraina-România,
reaprinde la București, în afara vechilor sentimente ruso-sceptice, visul
reunificării naționale, făcându-ne să uităm că după desprinderea Republicii
Moldova din URSS, tocmai Berlinul, în deplină înțelegere cu Moscova și cu
Kievul, a făcut ca România să fie ținută în afara tuturor aranjamentelor
multilaterale menite a contribui la rezolvarea problemelor moldave (începând cu
secesiunea transnistreană și terminând cu desovietizarea și europenizarea
Basarabiei). Atunci când s-a considerat necesar ca în asemenea formule de
asistență internațională să fie implicați și unii vecini occidentali ai
Moldovei, preferată a fost mereu … Ungaria.
Iată, însă, că acum, în
contextul războiului (cu Rusia) din Ucraina, al crizei UE și al revoluției
mondiale neo-marxiste americane, cancelarul Scholz împinge Republica Moldova
spre România și reciproc, printr-un fel de cadril geopolitic apt a decupla
segmentul pontic al intermarium-ului de inspirație polono-americană
și a permite astfel ieșirea Germaniei la zona strategică a Mării Negre, spre a
o reintegra, la timp potrivit, în Europa germană. Vorba aceea: „interesul
poartă fesul.”
Într-o altă analiză identificam
posibilitatea ca Occidentul colectiv, odată cu redesenarea frontierelor
europene, necesară pentru realizarea unei arhitecturi de securitate în Europa
centrală și orientală, congruentă cu noua ordine mondială de după terminarea
războiului dintre SUA/NATO/UE și Rusia & Restul lumii, să „dispună”
reunificarea României cu Basarabia (Republica Moldova). România s-ar putea
astfel afla într-o situație pe care a mai cunoscut-o de câteva ori în trecutul
său istoric și anume de a ieși mărită teritorial din războaie pierdute.
Despre costurile unui asemenea act s-a
vorbit și se va mai vorbi mult, opiniile fiind foarte diferite. Oricum ar fi,
însă, o asemenea evoluție ar însemna o nouă șansă dată națiunii române
de a se întâlni cu destinul său istoric și a se ridica la nivelul potențialei
sale măreții.
Puterile mici și mijlocii, precum
România, nu pot planifica astfel de întâlniri în așa fel încât să aibă loc
chiar în momentul optim. De aceea, ele nu pot fi refuzate în așteptarea unui
ceas mai favorabil, care nimeni nu poate garanta că va veni. De asemenea, de la
astfel de întâlniri nu se poate lipsi sub cuvânt că presupun costuri prea
mari. Nu costurile sunt adevărata problemă, ci lipsa coeziunii
spirituale și materiale a unei națiuni care se trezește pe neașteptate în fața
șansei de a se reîntregi în frontierele sale istorice.
Că discursul de la București al lui Olaf
Scholz (cel din spatele ușilor închise, nu cel de la conferința de presă) este
un simplu bla, bla cu totul de neînțeles, sau semnul unui interes și angajament
german serios, România trebuie să se pregătească atât pentru ce este
mai rău cât și pentru ce poate fi mai bine. Dacă tot va fi să terminăm și acest
război în tabăra învinșilor, măcar să facem în așa fel încât să extragem din
înfrângere toate avantajele posibile, astfel încât, ca și în alte dăți din
trecutul nostru, să o transformăm în victorie.
Autor: Adrian Severin
Sursa: corectnews.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu