Am zărit în șanț o inimă crudă!
Suspina și plângea printre fire de iarbă.
Noaptea cu ghiocei în păr o tot udă,
iar eu, cu sărăcia, mă scarpin în barbă.
Încă scârțâie zăpada sub șoaptele mele.
Ce să fac cu inimioara ce zace în șanț?
Aș lua-o acasă... în gânduri rebele,
dar și-a mea-i priponită... de-un lanț.
În cele din urmă decid: O iau acasă!
Aici, în pustiu, ar putea să răcească.
De ce-o fi aruncat-o lumea nervoasă?
Of! Cineva... trebuie să plătească!
Și smulg inimioara din lacrima ierbii.
Timid o așez în buzunarul cuminte.
Ar putea fi păscută de cerbii,
ce tocmai o lăudaseră mai înainte.
Când nu am cu ce să-mi cumpăr somnul,
mă spovedesc la inimioara-n fereastră pusă,
dar potera trimisă la ușă de Domnul,
îmi zguduie din temelie viața-mi supusă.
Cum să stea două inimi într-un buzunar,
sunt întrebat când piatra nu poate să plângă?
De ce să fiu condamnat ca un torționar,
când doare înțepătura în partea stângă?
Liniștea colibei cu inimioare s-a tulburat.
Se trage stor negru în dimineți senine.
Eu, pentru furăciune am fost condamnat!
Of, Doamne! Cine-o mai face ca mine!
Puiu RĂDUCAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu