Pentru Daniel Leonard Moraru, iubirea este o stare existențială!

 

Am primit prin Poșta Română două volume de poezii ale lui Daniel Leonard Moraru pe care le-am ignorat o vreme, din lipsa timpului fizic, dar și dintr-o anumită comoditate! Atâta simțire și dragoste de viață n-am văzut demult la un poet contemporan: ”Am înțeles că orice clipă doare/Atunci când nu/nțelegi ce simți, ce ești,/Că inima în viață-i muritoare/Dacă n-o mângâi, dacă n-o respecți.” (”Din suflet”) și m-am hotărât pe loc să recenzez aceste poezii atât de sincer și bine scrise.

Daniel Leonar Moraru, un îndrăgostit incurabil, știe că uităm să mulțumim sufletului pereche, preocupați fiind de grija zilei de mâine, de propriul nostru ego: ”Tot rătăcind prin dorul ce ne leagă/Doar am crezut că am și bucurii,/Și-am mai uitat să-ți spun că îmi ești dragă/Și nopțile ți-au devenit pustii.//Am uitat să-ți dăruiesc o floare,/În lacrimi ți-am lăsat nuanțe gri,/Și-n inimă rămâne-un dor ce doare/Uitând să uit de tine-n orice zi.” (”Am mai uitat).

Puțin, Daniel Leonard Moraru îmi amintește de poetul Anatol Covali care vede iubirea în diverse ipotaze, trăită sau închipuită, dar care duce la un final fericit pentru cuplu: ”Și chipul ți-l purtam în vise,/În amintire să-mi rămână,/Pentru mileniul ce trecuse,/Pentru mileniul ce-o să vină...” (”Mi-ai scris în suflet”).

Autorul iubește cu disperare, ar fi în stare să o inventeze, numai că, spre norocul lui ea există iar această declarație de dragoste o găsim în poezia ”Dacă tu nu ai mai fi”, din care spicuiesc: ” Dacă nu te-aș cunoaște/Curcubeul ar fi gri,/Toate stelele albastre/Ar muri prin galaxii.//N-ar mai fi pe cer nici soare,/Ar fugi să se ascundă,/Timpul s-ar opri în mine,/Mi-ar fura orice secundă.//(...)Dacă tu nu ai mai fi,/Azi te-aș creiona din îngeri/și mi-aș scrie în destin/Viața ca un zid de plângeri.”.

Timpul, acest dușman al omului, își pune amprenta și pe iubita lui, are mare curaj să ne spună asta, dar o face cu multă dragoste și reverență: ”Te-am mai văzut câteodată,/Nu mai zâmbeau obrajii tăi/Și-n ochii negri, mari, de fată,/Nu mai erau nicicum văpăi.//Era doar o lumină sumbră/Fără dorință și păcat,/Se ascunde-au ochii în umbră,/Nu mai știu ce au visat.”(”Aripi”).

Poetul continuă cu imaginația și vrea, nici mai mult, nici mai puțin decât să devină un pictor, un Paul Gauguin al Insulelor Tahiti: ”Nu cred că voi putea vreodată/Să pot picta ceea ce ești,/Ar trebui să pun în ramă/O lume-ntreagă de povești...//Nu cred că voi avea putere/Să te privesc în ochi mereu,/Fără să vină să se scalde/În lacrimi, universul meu...”(”Aș vrea să cred”).

Pentru Daniel Leonard Moraru, nu contează zona de unde vine iubita atâta timp cât dragostea este împărtășită, româncă să fie, probabil fiind un fan al curentului de mai demult funarism: ”De-ai ști cât pot să te ador/Când te văd vara în pridvor/În straie pure-ardelenești/Ori purtând ii modovenești...” (”Aș vrea să fiu...mândru”).

Motivul timpului, a trecerii anotimpurilor peste noi  îl găsim în mai multe poezii, cum ar fi: ”Atâta liniște”, ”Cât mi-aș dori”, ”În prag de toamnă”, ”O frunză-n al tău ram”, ”Oglindă”, ”Pastel”, dar mie mi-a plăcut aceste versuri din poezia ”Așteptând”. Redau ultima strofă: ”M-am dezbrăcat de frunze și de toamnă,/În inimă te-am așteptat să vii,/Dar fără frunze nu e primăvară,/Și fără toamnă, iarna va veni...”.

Volumul lui Daniel Leonard Moraru ”Din suflet, editura ”Rotipo” Iași, 2023 are și altfel de poezii, scrise în același stil liric, în care vorbește despre copilărie, natură, dar și despre părinți. O tristețe mare se observă în versurile lui din poezia, numită simplu ”Părinți”: ”Părinții de ieri într-un clopot s-au dus/Pierduți printre inimi, uitați în decor/Sunt suflete oarbe și lacrimi de dor...//Tristeți necuprinse, sentimente ce-apasă,/Și nu ne dăm seama de iubirea rămasă,/Ne-așternem o viață pentru noi și copii/Și uităm că ne naștem din părinți încă vii...//Ce iubire mai mare decât cea de părinte/Ne îndeamnă să fim reci în calde veșminte,/Să uităm că mai sunt și gândesc doar la noi/Părinții aceștia plini de griji și nevoi...//Și poate nu știm, sau poate nu vrem,/Încărcați de probleme, de iluzii ce-avem,/Uităm să iubim pe părinții aceștia/Ce respiră prin noi și trăiesc dacă au vești...//Cu lacrimi în ochi, părinții bătrâni/Privesc lung spre poartă, așteptând săptămâni.../Și mai știm că-i iubim...doar când au apus/Și soare și lună, pentru ei...și s-au dus...”.

Felicitându-l pe Daniel Leonard Moraru, aș concluziona așa: un volum compact, poezii de dragoste, stil clasic și un poet pe care l-am descoperit acum și nu-mi pare rău de asta!

                                                              Gelu DRAGOȘ, U.Z.P.R.