Dictatura în democrație

 

În principiu, cele două forme de conducere a societății sunt incompatibile, se exclud reciproc și nu au elemente comune. În timp ce democrația este rezultatul alegerilor libere, dictatura respinge alternanța la putere. Logic ar fi ca democrația să nu accepte forme de manifestare ale dictaturii. Da, numai că regulile societății contrazic principiile. Democrațiile nu sunt la fel și consolidarea lor depinde de gradul maturizării în timp. După căderea comunismului, societatea românească a sperat că formele dictaturii din democrația socialistă o să dispară și vor deveni istorie. Unele au dispărut, altele s-au deghizat în noile veșminte ale democrației de sorginte capitalistă. Vorba vine, urmașii lupilor din linia întâi a comunismului și-au schimbat părul, dar năravul ba. Instituțiile statului sunt reprezentate de partidele politice, care în urma alegerilor au ajuns la putere. Cu bune și rele, principalele reguli ale democrației, fie și originală, au func­ționat. Regresul societă­ții s-a lovit de incapacitatea politicienilor de a gestiona eficient problemele țării. În criză de soluții, au fost nevoiți să apeleze la decizii dictatoriale. Așa se explică faptul că, în locul dictaturii pe persoană fizică, a apărut dictatura instituțională. În absența consultărilor prealabile cu poporul, în spatele ușilor închise se iau decizii ce continuă să pună categorii sociale în fața faptului împlinit. În top se situează înstrăinarea avuției naționale încă din primii ani ai democrației. Fenomenul a obligat ca milioane de români să ia drumul bejeniei, să muncească pentru străini, nu în folosul țării, în care s-au născut. Incompetența, iresponsabilitatea, ipocrizia, manipularea, lipsa de viziune pe termen mediu și lung, politizarea a tot ce mișcă în societate sunt trăsăturile politicianului român pus pe căpătuială. Însumate, ele oferă condiții ideale ca în societate să apară germeni ai dictaturii. Când puterea legislativă (Parlamentul) și executivă e ineficientă și pierde controlul, instituțiile statului profită, se radicalizează și alunecă spre dictatură. În România, sistemul bancar practică o dictatură nemaiîntâlnită în alte țări din UE. În loc să stimuleze economia, băncile au preferat să împrumute statul. Care, la rândul lui, a băgat banii în pensii, salarii și alte cheltuieli neprevăzute. Pe profitul făcut pe spinarea populației, băncile trebuie să plătească impozitul cuvenit, iar guvernul are obligația, cu orice preț, să repornească motoarele economiei. Națiunea care trăiește din împrumuturi este condamnată la sărăcie. O altă instituție care adoră dictatura este justiția menită să împartă dreptatea, să elimine discriminarea și inechitățile sociale, să-i trimită la răcoare pe hoții și mafioții proveniți din rândul clasei politice. Cât de eficientă este justiția ne-am convins fără mari eforturi. Celebrul binom DNA – SRI s-a mai potolit, mai are energie și nu a dispărut. Eu cred că la ora actuală țara este condusă de dictatura CCR și a ICCJ, nu de Parlament, Guvern și Președinte. Pe de altă parte, nici instituția numită Avocatul Poporului nu apără interesele norodului, ci ale magistraților. La masa jafului național, un loc asigurat îl au multinaționalele prezente pe piața internă a României. “Binefacerile” lor se reflectă în dictatura prețurilor care sperie majoritatea populației. Fără teama că vor pleca în altă parte, profitul marilor corporații trebuie taxat la sânge. Vântul dictaturii bate cu putere inclusiv din direcția forurilor UE. Care speculează servilismul și docilitatea negociatorilor dispuși să accepte cu multă ușurință condițiile total nefavorabile impuse României. De ce nu iau exemplul politicienilor unguri și polonezi, hotărâți să bată cu pumnul în masă, nu știu. În plan intern, de cap își face dictatura corupției, un obicei greu de stăpânit. Din moment ce statul a creat o instituție specializată, numită DNA, înseamnă că fenomenul este generalizat la toate nivelurile societă­ții. La formele dictaturii din democrația de rit nou ar mai fi de adăugat dictatura bugetarilor, a pensiilor majorate, a sindicatelor, a administrațiilor locale, care stau cu mâna întinsă la mila statului. În ansamblu, aceste forme ale dictaturii sunt subtile, stilate și nonvirulente. Degeaba, în rândul majorității populației, ele provoacă stări de nervozitate, nesiguranță și incertitudine. Traiul neliniștit reduce rezistența biologică, iar oamenii, indiferent de vârstă, devin vulnerabili și uneori apelează la gesturi necugetate. Ce-i drept, indiferența și nepăsarea pot fi măsuri de protecție individuală sau colectivă, dar până la urmă și ele au o limită.

prof. Vasile ILUȚ