Evanghelia de duminică: Dorința de înveșnicire versus plăcerea de stăpânire a bunurilor materiale

 

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.

Tânărul bogat din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei îl reprezintă pe omul care, deși deține bani, avere și dovedește corectitudine morală, înțelege că fericirea supremă nu constă în bunuri materiale, pământești, ci ea este dată de viețuirea cât mai aproape de voia lui Dumnezeu, împlinind legea Lui sfântă.

Întâlnirea dintre Domnul vieții veșnice și tânărul bogat devine și mai interesantă în contextul zilelor noastre, când unii tineri, din moment ce își încropesc o situație materială bună, nu mai merg la Hristos, nici nu-L mai caută, gândind că averea, banii îi împlinesc plenar.

Tânărul, bogat, însă preocupat de întrebări existențiale, vine la Domnul ca să-i lămurească o dilemă: „Ce bine să fac ca să am viața veșnică?” Se observă o ușoară nuanță a dorinței sale de stăpânire, de sporire a avuției, căci, după unii tâlcuitori, el percepea viața veșnică nu ca pe stare, ci ca pe un bun. „Să am” exprimă indirect dorința, setea lui de înavuțire, dar și o inimă robită de bunuri materiale.

Curiozitatea tânărului a iscat legitima nedumerire a unor exegeți ai textului biblic: de ce a venit tânărul bogat la Hristos? Îl mânau gânduri sincere, se preocupa într-adevăr de mântuirea sufletului sau poate voia doar să-L prindă pe Domnul în cuvânt, dorind să afle cum rezolvă Învățătorul problema priorității dintre bunurile materiale și cele spirituale?

Sfântul Ioan Gură de Aur oferă un răspuns în acest sens: „Unii critică pe acest tânăr ca fiind viclean și fățarnic pentru că s-a apropiat de Iisus ca să-L încerce. Eu nu voi șovăi să spun că este avar și lacom, de vreme ce și Hristos îl vădește a fi astfel. Totuși, nu-l voi considera a fi și fățarnic, pentru că nu este sigur să ne aventurăm în lucruri nesigure și mai ales atunci când este cazul să învinovățim pe ­cineva. Mai ales pentru că Marcu a alungat orice suspiciune de fățărnicie, spunând: «Alergând la El unul și îngenunchind îna­intea Lui, Îl întreba, …iar Iisus, privind la el cu dragoste…» (Marcu 10, 17 și 21). Tirania banului este un lucru puternic, precum se vădește aici. Chiar dacă am dobândit unele virtuți, avariția poate să le piardă pe toate”.

Așadar, Domnul îl privește cu drag pe tânăr, așa cum precizează Evanghelia după Marcu, preocupat să-și lămurească întrebările vitale privind scopul său ultim în viață, pentru că descoperă lipsa de vicleșug în sufletul lui. De aceea, unei întrebări directe, sincere, Mântuitorul îi oferă un răspuns pe măsură: „De vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19, 17). Ne reține atenția îndemnul Domnului: nu îi spune „dacă vrei să ai viață”, ci „dacă vrei să intri în viață”. Nuanța o observă Fericitul Augustin: „nu i-a spus: dacă vrei să ai viață, ci dacă vrei să intri în viață, referindu-se la viață ca la viața cea veșnică”. De asemenea observăm că Hristos Dumnezeu Se desolidarizează de formularea curiosului tânăr, care își dorea „să aibă viață veșnică”, zicându-i „dacă vrei să intri în viață”. A intra undeva presupune exis­tența unui portal, a unei uși, a unui loc bine delimitat ce-ți facilitează accesul. Ne amintim că Însuși Domnul Se numește pe Sine ușă: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10, 9).

Poruncile principale din Vechiul Testament şi desăvârşirea

Revenind la răspunsul Domnului: „de vrei să intri în viață, păzește poruncile”, trebuie să precizăm că tânărul, fiind un om moral, așa cum deducem din răspunsul oferit Interlocutorului său, întreabă: „care porunci?”. Nădăjduia, după cugetarea Sfântului Chiril al Alexandriei, ca Iisus Hristos să-i spună: „poruncile Mele”. Dar, spre surprinderea sa, Mântuitorul nu-i răspunde astfel, ci-l îndreaptă spre Lege, citând pe scurt poruncile principale din Vechiul Testament: „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19, 18-19). Îl trimite la Legea Veche, căci ea este călăuză către Hristos (Galateni 3, 24), ușă către viața veșnică. Dar Origen, marele teolog al antichității creștine, vede o altă perspectivă: „Aceste porunci sunt suficiente pentru cineva care se află la primul stadiu pe calea vieții veșnice. Însă nu sunt suficiente ca să conducă la o viață superioară și, cu siguranță, nu la desăvârșire. Cine nu reușește să păzească chiar și o singură poruncă nu poate păși nici măcar în începuturile acestei vieți”.

Să ne pregătim comoară în Împărăţia cerurilor

La auzul sfatului Învăță­torului, el, care împlinise în viața lui poruncile din Vechiul Testament, „a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 18, 22), ne spune Evanghelia. A întrerupt dialogul deoarece simțea că se ruinează dorința sa de veșnicie din pricina neputinței de a se dezlipi de avere. Întristarea ce l-a cuprins, menționată de Sfântul Evanghelist Matei, ne descoperă că în sufletul tânărului bogat se ducea o luptă crâncenă între dorința de înveșnicire și cea de stăpânire a averilor materiale. Exegeții pericopei evanghelice sesizează nuanța: Domnul nu i-a cerut să vândă doar o parte din avere, ci toată averea, știindu-l robit de bogăția deți­nută, căci ea îi periclita sau îi bara intrarea „pe ușa” către viața cea veșnică. Fericitul Ieronim, referindu-se la acest aspect, precizează: „În puterea noastră stă dacă vrem să fim desăvârșiți. Totuși, cel care vrea să fie desă­vâr­șit trebuie să vândă ceea ce are, și nu doar o parte, cum au făcut Anania și Safira (Faptele Apostolilor 5, 1-2), ci să vândă tot. Când a ­vândut toate ca să împartă săracilor, a început să-și pregătească o comoară în Împărăția cerurilor. Dar nu este destul pentru a se de­săvârși doar să renunțe la bogății, ci trebuie să urmeze Mântuitorului, adică să lepede răul și să facă binele. Căci e mai ușor să disprețuiască punga cu bani decât voința. Mulți lasă averile, dar nu urmează Mântuitorului. A urma pe Mântuitorul înseamnă a-L imita și a călca pe urmele pașilor Săi”.

Surprinzătoare, ba chiar neîndurată, se arată reacția Mântuitorului la gestul oarecum neașteptat al tânărului supărat după soluția pe care o considera de neîmplinit: cum să vândă tot, de vreme ce bogăția îl împlinea? Cum să împartă totul săracilor, cât timp averea îi conferea un statut și un confort social? Așadar, Evanghelia nu ne prezintă vreo încercare a Domnului de a „drege busuiocul”, cum spune o vorbă din popor. Nu a îndulcit câtuși de puțin sentința, ci a respectat tăcerea și întristarea tânărului. Nu l-a consolat defel, nici nu și-a nuanțat îndemnul. Nu l-a strigat: „Tinere, stai, nu pleca! Hai să negociem. Cât ești dispus să vinzi din avere?” Domnul i-a respectat decizia. Se arată înspăimântătoare atitudinea Mântuitorului nostru, dar El, de fapt, a respectat libertatea tânărului de a-L urma ori nu, de a fi cu Dumnezeu sau de a petrece în bejenie față de El. Este important să știm că Domnul ne-a înzestrat cu liberă voință, pe care nu ne-o încalcă nici chiar atunci când, printr-o nefericită alegere, pășim pe drumuri înghimpoase și întunecoase.

Nu bogăţia e impediment, ci voinţa slabă

După plecarea tânărului bogat, pios și loial Legii Vechi, dar deopotrivă incapabil să împlinească sfatul primit, Domnul S-a adresat ucenicilor, cel mai probabil uimiți de comportamentul Învățătorului lor în raport cu mâhnirea tânărului: „Adevărat zic vouă, că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă, că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 19, 23-24). Paradoxul comparației făcute de Mântuitorul Hristos ni-l lămurește Sfântul Chiril al Ierusalimului astfel: „Prin camelă nu se referă la vietate, la animalul de povară, ci la frânghia groasă cu care marinarii își leagă corăbiile lor. Hristos Dumnezeu arată că această comparație nu este lipsită de sens, ci o face să pară o problemă destul de grea, de fapt, aproape imposibilă”. Această interpretare, camelă (kamilos) și nu cămilă (kamelos), se bazează pe caracterul omografic al celor două cuvinte din greacă și a fost urmată de unii exegeți moderni. Înțelegem, așadar, că Iisus sugera o dificultate a bogaților, nu o imposibilitate totală de a intra în Împărăția cerurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Mântuitorul Hristos nu critica banii în sine, ci voințele celor ce-i dețin.

Vizibil mirați de concluzia la care au ajuns cu privire la greutatea mântuirii unui om bogat, ajutați, fără doar și poate, de analogia făcută de Domnul, ucenicii L-au întrebat: „Cine poate să se mântuiască?” (Matei 19, 25). Hristos Domnul i-a privit în față, răspunzându-le: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei 19, 26). Întristarea ucenicilor nu era pentru ei – în majoritate, săraci -, ci, ne spune Sfântul Ioan Hrisostom, s-au tulburat „din pricina desăvârșirii altora, pentru că aveau mare dragoste pentru aceștia toți. Deja moșteniseră din dragostea Învățătorului. Se tulburaseră și se înspăimântaseră pentru întreaga lume, încât aveau nevoie de o mângâiere pe măsură”.

Faţa e icoana sufletului

Aș vrea să zăbovim asupra unui amănunt, aparent nesemni­ficativ: Domnul a căutat privirea ucenicilor Săi și le-a răspuns uitându-Se în ochii lor. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că fața, chipul, reprezintă icoana sufletului. Înțele­gem, așadar, de ce Hristos Dumnezeu Și-a privit ucenicii în ochi: prin gestul Său, El a voit să fixeze și mai profund în sufletele lor adevărul învățăturii rostite. Nu erau cuvinte ușoare, ci sentințe categorice pronunțate de Domnul vieții veșnice.

Unii exegeți mai dau o interpretare interesantă gestului Învățătorului: când i-a privit pe ucenici în față, El a privit și în viitorul tânărului care plecase supărat, după ce Iisus Hristos l-a invitat să-L urmeze. Tradiția ne mărturisește că, după o îndelungă cumpănire și chiar luptă cu sine, tânărul bogat a hotărât să împlinească chemarea Domnului, împărțindu-și averea săracilor, iar apoi L-a urmat pe Învățătorul.

Pericopa evanghelică se încheie accentuând dificultatea intrării celor bogați în Împărăția cerurilor, dar și subliniind nădejdea dată de Mântuitorul Hristos că adesea ceea ce se arată cu neputință pentru oameni devine posibilitate când ei primesc sprijinul lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate face omul prin propriile forțe sau prin propriile puteri sufletești, va realiza totuși cu ajutorul harului dumnezeiesc. De aceea, Sfinții Părinți ai Bisericii au văzut în vorbele Mântuitorului cuvinte de speranță, dar și înainte vedere în viața tânărului bogat ce plecase întristat.

Învățămintele pericopei evanghelice sunt multiple: reținem, în primul rând, că bunăstarea materială nu oferă simțământul împlinirii plenare, nici arvuna veșniciei. În aceeași măsură, la fel de importantă rămâne concluzia dialogului dintre Mântuitorul Hristos și tânărul bogat: evlavia, credința, moralitatea în raport cu semenii, loialitatea față de lege nu sunt suficiente în a ne asigura accesul către Împă­răția lui Dumnezeu. Toate aceste virtuți trebuie însoțite de iubire manifestată în fapte, ortopraxie, de săvârșirea faptelor de milostenie sufletească sau trupească față de semenii aflați în su­ferințe. Chiar dacă nu toți posedăm bunuri materiale prisositoare, ca să le dăm nevoiașilor, Părinții Bisericii ne îndeamnă să facem milostenie într-un alt fel: prin cuvântul de încurajare și solidaritate, printr-un sfat oferit într-un moment greu al vieții celor de lângă noi, dar, mai ales, rugându-ne pentru cei aflați în momente de cumpănă.

„Toate sunt cu putință la Dumnezeu” nu presupune să abandonăm lucrarea la mântuirea noastră, ci mai degrabă faptul că imposibilul poate deveni posibil doar prin milostivirea lui Dumnezeu: atunci când Domnul vede stăruința omului de a dobândi Cereasca Împărăție, nu rămâne indiferent, ci intervine și El prin lucrarea duhului Sfânt, revărsat peste Biserică prin Sfintele Taine.

Să ne învrednicească Dumnezeu ca toți să simțim ajutorul dumnezeiesc în existența fiecăruia dintre noi, ca astfel să „intrăm în viață”, iar aceasta să fie nesfârșită în Împărăția Cerescului Părinte.

 

Autor: Arhim. Mihail Daniliuc – 27 August 2023