Despre prescripţie, fără mânie, spre ştiinţa menestreliilor pricepuţi la toate

Un principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilității răspunderii penale. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp.

Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii.

Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse.

Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale a României, instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate referitoare la art. 155 alin. (1) Cod penal, care statua faptul că întreruperea cursului prescripției a răspunderii penale se întrerupe prin orice act procedură în cauză, diferențiindu-se astfel de reglementarea din Vechiul cod penal (art. 123: „Cursul termenului prescripției… se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.”).

Având în vedere că deciziile CCR sunt obligatorii și, prin aceasta, textul de lege în cauză își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, conform art. 147 alin. (1) din Constituție, legiuitorul avea la dispoziție acest interval de timp pentru a pune în acord textul de lege cu decizia Curții, fapt care nu s-a întâmplat în cazul de față.”

Grea teoria, nu?

Pe limba experţilor de pe Temu, după pronunţarea Deciziei, onorata putere legislativă avea obligaţia de a modifica legea, în acord cu zicerea CCR, ceea ce, evident, nu a făcut.

Consecinţa? Instanţele au fost OBLIGATE să constate intervenirea prescripţiei, acolo unde se impunea.

Reacţia poporului? Justiţia ţine cu corupţii, eliberează criminalii, în general este vinovată pentru tot, de la răscoala de la Bobâlna la împuşcarea lui Ceauşescu.

Nimeni nu a avut curiozitatea să vadă, concret, în fiecare caz, cât a stat dosarul în urmărire penală şi cât la instanţă.

Absolut de acord cu cei care mi-au scris, mânioşi, pe această temă: sunt cazuri în care un dosar a stat în instanţă ani de zile.

Dar, nimeni nu a verificat câte amânări au fost provocate de atitudinea procesuală a părţilor, câte din necesitatea administrării de probe sau alte motive, cele mai multe neimputabile instanţei.

Nu, a zis coana Veta, care a stricat chiuveta, că judecătorul e vinovat, aşa rămâne.

Prin urmare, prescripţia nu este invenţia judecătorului, nu este blatul puterii judecătoreşti cu infractorii ci, pur şi simplu, în cazul de faţă, în prezenţa deciziei CCR, consecinţa nesimţirii şi dispreţului politicienilor la adresa legii şi a puterii judecătoreşti.

Cât despre cazurile punctuale, da, sunt de acord, există şi este vina celor care au permis tergiversarea cauzelor.

Pentru că veţi striga, la unison, „vrem răspunderea magistraţilor”, desigur, voi reveni. Lămuriţi, trubadurilor?

Adriana Stoicescu, judecător