(Jocurile politice
și crimele iliesciene)
Pe data de 5 august 2025, în ajunul Schimbării la față, a murit de cancer
pulmonar politrucul și ateul Ion Iliescu (născut pe 3 martie 1930 în orașul
ilfovean Oltenița), cel care – preluând ștafeta ruso-bolșevică de la tatăl său
(comunistul ilegalist Alexandru Iliescu a plecat clandestin în URSS în anul
1931, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului
Comunist Român) și îndeosebi de la bunicul său (evreul rus Vasili Ivanovici a
fost nevoit să se refugieze în România din pricina convingerilor socialiste) –
va urma apoi universitatea din Moscova, aici forjându-se din punct de vedere
ideologic, pentru a rămâne toată viața un abil moscovit (posibil chiar
kaghebist) și un (ne)vrednic bolșevic, cu fața nițel mai umană ca a majorității
brutelor alogene (evrei, maghiari, secui, țigani, ruși, ucraineni, bulgari) din
sinistra perioadă stalinisto-dejistă și din cea ceaușistă.
Dar
biografia acestui personaj dubios ar fi incompletă fără următoarele informații
furnizate de ziarul Evenimentul zilei:
fiind abandonat la vârsta de un an de către mama lui biologică, Maria Dumitru
Toma, țigancă de origine bulgărească, Alexandru Iliescu se recăsătorește cu o
altă Maria, tot țigancă, soră cu mama lui Florin Cioabă...
Această
triplă ascendență alogenă (evreiasco-țigăneasco-rusească) a lui I. Iliescu,
ilustrează nu numai faptul că era cel mult pe sfert român (la fel cum V.I.
Lenin era doar pe sfert rus), ci constituie și explicația formidabilei
abilități de care a dat dovadă în lunga și necușera sa viață: cică fusese
marginalizat de Nicolae Ceaușescu pentru „vina” că era (in)telectual (eu spun
că mai degrabă pentru certitudinea că era omul Moscovei), însă este menținut o
bună perioadă în linia a doua de comandă politică (prim secretar de județ),
fără pericolul de-a fi suprimat vreodată fizic, așa ca Lucrețiu Pătrășcanu (e
drept, trecuse epoca dejisto-stalinistă a terorii fățișe, nu și aceea a
lichidărilor subtile), semidizgrație din care s-a născut și alimentat „mitul
iliescian” al comunistului luminat și urgisit de un dictator primitiv; numele
lui nu apare în scrisoarea celor șase „rebeli” la adresa regimului Ceaușescu
(Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu,
Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan), cu toții staliniști de nădejde, dar el –
împreună cu securiștii, milițienii și activiștii „nedreptățiți”, la care pe
urmă se adaugă generalii și armata – izvodește mascarada numită „revoluție”, și
încă una televizată, în realitate lovitura
de stat dată de bolșevicii indigeni, în principal alogeni (desigur, cu
sprijinul serviciilor secrete străine –
sovietice, anglo-americane, israeliene, maghiare), întru asasinarea cuplului
Ceaușescu și umplerea „vidului de putere”, apărut după lichidarea acestuia,
printr-o planificată și necontenită incitare la ură și crime (de altminteri,
haramul de Saul Bruckner, alias Silviu Brucan, chiar susținea în acele teribile
zile de total dezmăț politico-social, că revoluția va fi neîmplinită fără
jertfe umane); îndată după constituirea Frontului Salvării Naționale (FSN), Ion
Iliescu, proaspătul președinte al acestei făcături, neștiind spre ce se
îndreaptă perestroika gorbacioviană în
foștii sateliți ai Uniunii Sovietice, a luat legătura cu tovarășii moscoviți,
ca să știe „ce și cum este de făcut”, respectiv cui trebuie să închine țara în
continuare și ce măsuri antiromânești se impun pentru perpetuarea comunismului
nițel cosmetizat; fiind, cum spuneam, deosebit de abil și ridicând la rang de
artă tehnica ambiguității politice (avea talentul de-a nu răspunde niciodată
simplu, clar și direct la întrebările puse!), Ion Iliescu nu doar că s-a
priceput ca nimeni altul să-i îmbrobodească pe românii nemintoși și să-și
asigure voturile grosului alegătorilor prin măsuri populiste de felul reducerii
săptămânii de lucru la cinci zile, astfel încurajând nemunca, desființarea
părților sociale/decapitalizarea economiei și transformarea chiriașilor în
proprietari prin cumpărarea locuințelor la prețuri derizorii, dar – după
transformarea FSN-ului în partid și câștigarea alegerilor prezidențiale din
primul tur (în Duminica Orbului din 20 mai 1990) cu năucitorul scor de peste
85% - n-a ezitat să lovească prin mineriade
în opoziția penelisto-țărănistă și în cea cetățenească, neplătind niciodată în
chip democratic (măcar în acela al mult doritei de el democrații originale),
nici pentru crimele săvârșite la așa-zisa revoluție și nici pentru cele ale
minerilor și neminerilor ciomăgari, pe care el i-a chemat la București și la
urmă le-a mulțumit pentru ajutorul tovărășesc, căci dosarele sale și ale
ortacilor s-au plimbat zeci de ani de la o instanță superioară la alta, fără ca
vreuna dintre ele să dorească sau, poate, să aibă curajul de-a da un just și
necesar verdict.
Din două
motive numesc iliesciadă toată
această sinistră păcăleală iliesciană, ante și postdecembristă:
1)Ambiguitatea și divizarea socială (unii pro, alții
antiiliescieni), principalele „realizări” politico-sociale ale bătrânului
bolșevic, persistă și după moartea lui, cei mai ipocriți pesediști scoțând
securea războiului împotriva tuturor acelora care l-au judecat și continuă să-l
judece după multele și neuitatele lui fapte reprobabile, dovadă elocventă în
acest sens că numai Federația Rusă a transmis statului român mesajul său oficial
de condoleanțe și că – prin comparație – el a fost condus pe ultimul drum de
cel mult 1000 de oameni, pe când regele Mihai I a fost regretat și jelit de
circa 25.000 de români;
2)Iliesciada nu
este decât o lungă și dezastruoasă mascaradă națională (genitorul ei a fost
vreme de 10 ani președintele României postdecembriste), mascaradă generată de
strânsa și necontenita împletire dintre țiganiadă și mineriade...
N.B.: Disputele iscate de moartea lui Ion (Ilici) Iliescu au
făcut să treacă, aproape neluată în seamă, moartea pe 7 august 2025 (la 93 de
ani) a distinsei Steluța Lucia Rodica Coposu, sora mai mică a seniorului
Corneliu Coposu. Dumnezeu s-o odihnească!
Sighetu Marmației, George PETROVAI
19 aug. 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu