Sunt momente în istoria unui popor în care nu mai e nevoie de cuvinte. Doar de tăcerea care spune totul. De o îmbrățișare care repară o rană. De o privire care spune: Nu ești singur.
Această fotografie nu e doar o imagine cu doi oameni – este o icoană a suferinței și demnității românești. Este România profundă, aceea tăcută, zdrobită de nenorociri, dar niciodată învinsă.
Femeia din această imagine nu plânge doar pentru casa ei sau pentru ce a pierdut. Ea plânge pentru toți cei uitați. Pentru toți cei care trăiesc la marginea grijii publice, dar în centrul inimii acestui neam. Lacrimile ei sunt ale unei mame care nu mai are cuvinte, dar încă mai are speranță. Iar brațele care o susțin sunt ale unui om care a ales să nu stea deoparte.
George Simion nu e lider de partid, nu e activist, nu e nici parlamentar. Este frate. Este fiu. Este OM.
Într-o Românie în care de prea multe ori ne e rușine cu cei care ne conduc, imaginea aceasta ne dă puterea să mai credem. Să mai sperăm că un alt fel de politică e posibilă. Una cu mânecile suflecate și cu bocancii în noroi, nu cu papion și retorică sterilă.
România nu se salvează de la tribună. Se salvează din apă, din foc, din ruină. Cu mâna întinsă, cu inima deschisă, cu spatele încordat de trudă.
Avem nevoie de solidaritate,de oameni care nu doar privesc tragedia la televizor, ci care urcă în mașină, pornesc și spun: Vin. Nu știu cu ce ajut, dar vin.
Să ne uităm bine la această fotografie. Să o păstrăm în inimă și în conștiință. Nu ca pe o dramă, ci ca pe o mărturie că mai există speranță.
Să ne ridicăm unii pe alții. Nu cu vorbe, ci cu fapte.
Să fim români nu doar la parade și sărbători, ci și în zilele în care România plânge.
Respect, Omule!
Pentru fiecare pas făcut către cei loviți.
Pentru că esti acolo unde ţara are nevoie.
Radu BOTIȘ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu