Reacții pozitive din Târnăveni la „Raftul lui Gelu!

 

Am primit de curând RAFTUL LUI GELU, de GELU DRAGOȘ, Casa Cărților, 2025, o carte (de 372 de pag.) a unui poet ” într-o traiectorie ascensională de consistență ideatică și stilistică”, după cum menționează Vasile Leschian în prefața cărții de consemnări și comentarii, care ”pot deveni pagini ale unei viitoare istorii literar-culturale....”; ”Parte activă a evenimentelor, el (autorul cărții - n.m.) știe...în spațiul lui de veghe și creație... să esențializeze și să promoveze idei constructive”, după cum spune același prefațator.

M-am regăsit cu două comentarii pertinente, la două din cărțile mele recente, pentru care nu pot decât să mulțumesc cu recunoștință generosului scriitor maramureșean. Voi reda unul dintre ele.

Răzvan Ducan

RĂZVAN DUCAN, CRONICAR AL TIMPULUI SĂU

Poetul și prietenul de pe Târnave, Răzvan Ducan scrie precum respiră sau respiră precum gândește și iată că ne mai face o surpriză pascală plăcută prin noul volum numit VEȘTI DIN ”NEMÂNGÂIET”, Editura „Vatra Veche” Târgu Mureș, acolo unde își tipărește majoritatea cărților, având în persoana eruditului scriitor și editor Nicolae Băciuț, „CTC”-ul literar atât de necesar în ziua de azi. Așa cum scrie în prefața volumului Darie Ducan, putem vorbi de un „tandem poet-editor” benefic literaturii contemporane.

Rodnicul poet mureșean, în cele peste 80 de poezii face o scurtă și acidă radiografie a vieții social-economice și chiar sufletești a cetățenilor României de azi, cu alegeri și fără alegeri, cu bune (care or fi, doar politicienii știu!) și mai ales relele pe care dacă nu le aveam în sânge le-am împrumutat din occident. Titluri ca „România în criză”, „S-au dezis de România”, „Nefericită țară, biată Românie!...”, „De vreți o Moldovă a nimănui...”, „Patria pe care-o vrem...”, „Vreți bani la buget?..., „Invitație în spațiul Schengen...” spun totul despre temele abordate de poetul Răzvan Ducan.

Viziunea poetică proprie a ceea ce se întâmplă cu România lui dar și a noastră, mă face să cred că versurile Domniei sale vor fi puse pe portativ în scurt timp, apoi cântate în piețe de cei care consideră că România a luat-o pe căi greșite iar salvarea împotriva imposturii, minciunii, incompetenței, poate veni doar de la cei mulți: „ROMÂNIE profundă, scularea!/ Că ești pe muchie de cuțit,/ Că obedienții și trădătorii/ Îți butonează prezentul decrepit.// Sunt o pleavă de derbedei,/ Noi, cei buni, suntem milioane,/ - Lasă televizorul puțin în pace,/ Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane! („S-au dezis de România”).

Volumul de poezii „Vești din NEMÂNGÂIET” a apărut înaintea alegerilor din 4 mai, după ce primul tur al alegerilor prezidențiale a fost anulat de către Curtea Constituțională „cu cântec” ca să nu spunem mai multe, iar zeci de mii de români au ieșit în stradă să protesteze împotriva acestei decizii nedemocrate. Actualii „catindați” nu sunt cu nimic mai valoroși ca primii, motiv pentru care poetul Răzvan Ducan o spune cu năduf în poezia „Nu cred în voi” și face un necesar, pentru generația tânără, „remember” în istoria acestui neam, comparând Uniunea Europeană cu vechile imperii care ne-au stors de bogății (acum U.E. și de inteligența umană și forța de muncă): „Mergeți la ambasade să luați lumină,/ Voi, candidați pentru Președinție,/ Mergeți să pârâți și să promiteți marea cu sarea,/ de veți fi puși pe felie.// Mergeți cu căciula-n mână,/ Ca altădată candidații la Înaltele Porți,/ Ca altădată la imperiile ce ne-au călărit,/ Cerând indulgențe de la toți// Scoateți țara la mezat,/ Dar vouă nu vă pasă de niciun fel,/ Arvuniți tot și toate/ Și dați viitorul pentru caftanul de boier”.

Poetul pentru care Eminescu este pus pe cel mai înalt piedestal și a devenit o religie, nu se dezminte nici prin acest nou volum, în care nu iartă pe nimeni din cei care greșesc în destinul acestei țări, nu poate fi înțelegător și nici măcar iertător. Răzvan Ducan este sincer, tăios (în acest sens se bazează pe vasta cultură, pe metaforă și condeiul propriu), drept, energic, patriot adevărat, ce-mi amintește de poeții Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru ori George Țărnea. În acest sens, vă propun versurile: „Sunt departe de a fi un român perfect,/ Sunt mai mult ca perfectul în defecte,/ Dar în mine e o revoltă mai mereu/ Ce reașază benefice traiecte,// Și, după principiul vaselor comunicante,/ Acolo unde este vreun deficit,/ Dragostea de țară se mobilizează/ Ca să umple-n mine golul ivit.// De aceea nu sunt singur,/ Dragostea de țară ce mă însoțește/ Mă face imun la provocări distructive,/ La progresismul prăjitului pește.” („Dragostea de țară”).

Răzvan Ducan este și un poet social și-și dorește întoarcerea fiilor acasă unde pâinea e mai bună ca oriunde în lume, își dorește părinți și bunici fericiți, nu resemnați în a veni sfârșitul zilelor, este încrezător în mântuirea neamului românesc iar în poezia „Dezvoltă-te, țară!” o îndeamnă, ca pe o ființă iubită, să fie optimistă: „Fii puternică, țară, puternică,/ Fii neîmblânzită, fii neatârnată/ Și tot ce te-a tras înapoi,/ Privește-le peste umăr ca pe ultima dată.// Scrie-te pe tine însăți,/ Dă șansă adevăratelor împliniri,/ Ieși din gândurile negre/ Și din buletinele prăpăstioase de știri.// Se poate, țară, sigur că se poate,/ Să nu mai fii tributară nimănui,/ Încordează-ți toate elanurile,/ Dă-ți nădejdile jos din cui”.

Desigur, ca fin observator al vieții social-economice și politice, poetul Răzvan Ducan consideră că „STS-ul a numărat deja voturile/ Și la sate, și la orașe, și la munte, și la mare” („Hai la urna cea mare”); constată că „Grădina Maicii Domnului e o pârloagă,/ Civismu-i mort și de mult îngropat,/ Patriotismu-i de paradă, că dă bine,/ Vox populi, vox Dei e perimat.” („Nefericită țară, biată Românie!”); observă că educația a luat-o la vale și că „Avem facultăți de studii politice/ Și mai puține școli de sudori,/ Nu metal sudat cu metal se poartă,/ Ci gargară născută din flori.// Nu școli de arte și meserii,/ Ci, en gros, licee industriale,/ Unde eludarea meseriei/ E în tandem cu a culturii generale” („Vorbesc în truisme”); ne deschide ochii în ceea ce privește locuitorii vremelnici ai Palatului Parlamentului prin „Anunț imobiliar”, unde zice: „Se caută apartament cu două camere,/ Camera Deputaților și Senat,/ Să fie-n Casa Poporului naiv,/ Ușor de păcălit și cumpărat,// Să fie spațioase, să încapă/ Toată durerea-n cot față de țară,/ Cu interes propriu să fie mobilate,/ Lăsându-se țara pe dinafară”; îl doare cicatricile sufletești și bătăturile palmelor românilor plecați în lume pentru un trai mai bun, și acest fapt îl surprinde minunat în ultimele două strofe din poezia „Vacanță exotică în propria țară”: „Așa-i și cu românul dus afară,/ E brad la câmpie, e pește pe uscat,/ Dar, când vine acasă, parcă-l bagi în apă/ Și-i ca un brad la munte parcă replantat.// Doar acasă, în țară, sufletul trăiește,/ Pe când prin alte părți e în veșnic suspin,/ Doar învelit în doruri supraviețuiește,/ Ca antidot la răceala de străin”; este conștient că versurile lui deranjează, în special pe potentații zilei și pe politicieni în special, motiv pentru care în poezia „Ca un făcut, am fost tras pe mijloc” se așteaptă la repercursiuni, dar tot o spune franc, în versuri de mare finețe și rafinament, cu zâmbetul pe buze și metafora la purtător: „Am fost controlat la atitudine și amendat/ pe motiv că dețin ilegal metafore contondente,/ din acelea convingătoare de mulțimi,/ prin rafinamentul spuselor,/ capabile să încline balanțe/ și să dezechilibreze justiția oficială,/ cea a zeiței Themis,/ care la noi vede/ pe sub eșarfa legată la ochi”; despre lucrurile nefirești pentru un bun creștin, cum ar fi inteligența artificială, profesorul Răzvan Ducan pune punctul pe „i”: „Nu vreau să-mi citească poeziile inteligența artificială/ Că nu le-am scris pentru ea, în ultimă instanță,/ Ce am eu în comun cu sârmele ei în circuite,/ Cu mecanica fină, ajunsă la clanță?//(...)Faceți și cenacluri literare,/ Apăsând taste pentru proprietăți noi/ a ceea ce iese din sinapsele impersonale,/ Măcar să vă-nțelegeți inerția între voi”; este trist la moartea gărilor, un fenomen național aș putea spune: „Mor gările fără vreun Tatăl nostru/ Și peroanele, în tandem, mor sublim,/ Pe linii tot mai moarte, trenurile/ Circulă acum spre țintirim,// Că au rămas în secolul trecut,/ Uitate într-un birocratic cerc,/ Dar se urcă din mers călătorii,/ În secolul vitezei lor de melc”; până și furtul tezaurului din Olanda n-a fost uitat iar ideea poetică născocită de poet e genială, înlocuind Coiful de aur de la Coțofenești cu un...baros (și titlul poeziei): „Barosul va putea fi văzut,/ expus la Muzeul de Istorie a României,/ datorită demersurilor/ făcute de Iohannis, Raluca Turcanu,/ Ernest Oberlander etc. și ale altora,/ paraleli și echidistanți.// Vizitatorii vor putea vedea cu ochii lor:/ impostura, amatorismul, incultura, nepăsarea,/ lipsa de responsabilitate/ ale celor care au luat România pe persoană fizică,/ s-o gestioneze în folosul lor și al acoliților”; nici biserica nu este uitată și preconizează că: „...Preoții vor fi inteligențe artificiale/ Cu directă spovedire la servicii.// Vor sta permenent în biserici/ Sub forma unor programe de calculator,/ Iar mai multe programe pe calculator,/ Vor constitui un sobor”; are și un sfat „ducănesc” în poezia „Vreți bani la buget?”, unde spune clar parlamentarilor: „Impozitați la sânge prostia/ Și va ajunge cât pentru zece bugete/ Ca să plătiți împrumuturile și datoria.”, nu este lăsat nici „Schengenul” deoparte, nici televiziunile aservite, nici sărbătorile care nu mai sunt ce-au fost odată și te întrebi, pe bună dreptate, de unde are poetul Răzvan Ducan atâta spirit de observație, civic, patriotic?!

În poezia „Iluzia” putem vorbi de un testament liric al lui Răzvan Ducan: „La moartea mea, eu voi lăsa/ Uitării voastre, neuitarea mea.// O las ca pe iluzia cea mare,/ Ce-i așteptată cu pâine și sare.// Mult sau puțin, pentru posteritate sa,/ Fiecare va da din coate cât va putea.// Mă înregimentez și eu sub scăfârlie,/ Ținându-mă de paiul rezervat mie”.

Venerația constantă față de „genialul Mihai” și-o arată în poezia „Eminescu e marele timp!”, un poem-odă: „Mihai Eminescu e marele timp,/ Și, de aceea, cu o încărcare wirelees,/ La statuia lui din oraș merg mai mereu/ Să-mi iau felia mea de înțeles”.

Mama este centrul universului nostru pe tot parcursul vieții noastre și așa cum spunea Honore de Balzac „dragostea ei este un abis adânc la capătul căruia vei găsi întotdeauna iertarea” iar poezia „Cum iubește o mamă” ne arată cealaltă latură a poetului Răzvan Ducan, un familist convins și tată de fecior, tare mândru, motiv să îi oferă acest poem deosebit: „Cum iubește o mamă,/ un tată nu poate iubi,/ De aceea vreau să fiu mamă/ Pentru fiul meu.// Și ce dacă el va avea două mame,/ Și ce dacă va avea două iubiri de mamă// aici nu mai e rost pentru un buric netăiat,/ de prea multe mame./ Aici nimeni nu se calcă pe bătături,/ pentru întâietate”.

Ceea ce frapează de la bun început la versurile lui Răzvan Ducan (într-o lume în care valorile s-au răsturnat inexplicabil, în care dorința de parvenire, viciul, non-valoarea sunt la putere) sunt ideile poetice care se înlănțuie într-un discurs obiectiv, oratoric, pertinent pentru cititorul avid de o altfel de Românie. Răzvan Ducan este un poet contemporan care contează (vedeți Curriculum vitae de la paginile 131 – 136 ca să vă convingeți), este original, cu versuri ingenios construite, cu mesaj tăios către conducătorii țării și stimulativ pentru popor, cu figuri de stil care înnobilează versurile, metafora ocupând un loc predominant. Sentimentul pe care-l ai după lectura poemelor sale este acela de mândrie, pentru că sentimentul de român adevărat te cuprinde cu fiecare poezie citită, fiindcă Răzvan Ducan scrie atitudinal, ferm, patetic uneori, iar profunzimea sentimentelor față de „Grădina Maicii Domnului” și locuitorii ei sunt reale, dureros de adevărate, pentru care ar face gestul suprem ca să fie așa cum și-a închipuit-o și visat-o Mihai Eminescu în „Ce-ți doresc eu ţie, dulce Românie?”.

Scrisul lui Răzvan Ducan se distinge prin claritate și profunzime analitică, nici o latură a ceea ce este important pentru România și români nefiind uitată, dimpotrivă, trecută prin lupa și filtrul propriei gândiri. Felicitări!

Gelu DRAGOȘ, membru UZPR ,

Revista CADRAN Nr. 4 (aprilie) 2025