Un gând de septembrie
pe creștetul acestor copaci,
peste lăstarii acestei păduri
sub care mă adăpostesc acum,
de ploaia unui septembrie
tot mai nesigur,
în lumea asta tot mai confuză
Frunzele pe care le răscolesc cu pașii
sunt picate din arbori
din care n-a mai rămas nici cenușa
iar praful acelei cenuși e-n aerul pe care-l respir
și care va merge cu mine până departe
și-i voi simți mereu tânguirea
Ori pe unde voi fi călcat altădată
mai sunt încă un pic sub cărările-acelea
până când urmele tuturor lucrurilor
se vor stinge în lavă și-n piatră
Munți întregi se sfarămă-ncet, nevăzuți
și cad în prăpăstie
iar prăpastia-aceea se umple
și se face prăpastie iarăși
Septembrie sunt eu,
desfrunzit de trufii și iluzii
când toate iubirile de totdeauna, de pe pământ
sunt cel mai aproape de soare
și lumina e moale și dulce
și poți să te ghemui în ea
ca pasărea-n cuib.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu