S-a tot vorbit despre caracterul picaresc al nuvelelor Rinconete, Ilustra rândăşiţă şi Colocviul câinilor. Dar, aşa cum se ştie, picaro este de fapt un antierou singuratic (nepotrivire cu eroii cervantini), întrucât el nu e decât un vagabond care rătăceşte împins îndeosebi de foame, slujind mai multor stăpâni, cerşind, furând şi înşelând (potrivire doar parţială şi accidentală cu Rinconete şi Colocviul, nici urmă de aşa ceva în Ilustra rândăşiţă).
Impresionează în această
nuvelă atât savurosul limbaj argotic (gelep
e hoţul de vite, scârba e cazna, răgăi – măgarii) şi formidabila precizie
portretistică („în vârstă de patruzeci şi cinci, patruzeci şi şase de ani,
înalt de stat, oacheş la obraz, cu sprâncenele împreunate, cu barba neagră şi
foarte deasă”, starostele Manglipodio întruchipează „cel mai necioplit şi cel
mai pocit bărbos de pe lume”), cât şi comicul de calitate izvorât din inepuizabila
onomastică cervantină (Labă-de-fier, Gologanca, Fluierică, Renegatu, Cârcăiacu,
doamna Poloboacă, Sclivisitu, Bucălata etc.), o pârghie stilistică de nesecată
forţă artistică, având în vedere contribuţia ei la desăvârşirea estetică a
romanului Don Quijote.
Dacă în Spaniola englezoaică, cea de-a cincea
nuvelă, motivul insularităţii (oraşul Cadiz din care Isabela fusese răpită de
Clotaldo, căpitanul unei escadre de nave englezeşti) se îmbină cu sensul de
mişcare nord-sud (de la Londra spre Cadiz), un sens de deplasare aproape
obsedant în opera lui Cervantes, şi cu tema
naratorului narat, respectiv cu cea a instanţei secundare de neuitare şi
reflectare a „realului” (eroina fu rugată să aştearnă toată acea istorie în
scris, iar ea promise că aşa va face), licenţiatul Sticloanţă, protagonistul
nuvelei cu acest nume, nu numai că pe perioada nebuniei sale îşi este propria
insulă, dar după vindecare, nemaifiind admis de societate ca martor
critic-incomod al abaterilor ei de la cinste şi chibzuinţă, este nevoit să
îmbrăţişeze cariera armelor şi să plece în Flandra, adică spre nord, astfel
punând la lucru simbolismul armelor,
un simbolism eminamente masculin şi ascensional.
Este vorba, ne
înştiinţează Mărculescu, „de singurul caz de re-căutare a centrului în Nord şi
de virilizare comportamentală a protagonistului”, nu înainte ca acesta să
anatemizeze curtea printr-o judecată pe cât de adevărată, pe atât de curajoasă:
„O, curte, care lungeşti nădejdile pretendenţilor îndrăzneţi şi le scurtezi pe
cele ale virtuoşilor modeşti! Îmbuibi pe lichelele neruşinate şi-i laşi să
moară de foame pe înţelepţii sfioşi!”
Dar curajul şi dezamăgirea proaspătului avocat Rueda sunt floare la
ureche în comparaţie cu curajul de care dă dovadă îndelung nedreptăţitul
Cervantes prin această străvezie manevră stilistică, deoarece degetul acuzator
al eroului este îndreptat către Curtea de Justiţie, pe când al autorului arată
în primul rând spre ingrata Curte regală!
În Puterea sângelui, următoarea nuvelă după Licenţiatul Sticloanţă, asistăm la o atare restrângere spaţială,
încât motivul insularităţii se lasă absorbit de tema centrului în sens geografic, nu doar simbolic. Nuvela induce
în mintea cititorului ideea de centru al Spaniei, căci la fel ca în Ilustra rândăşiţă, acţiunea este plasată
în Toledo, vechea capitală a regatului şi oraş labirintic prin excelenţă, atât
pe orizontală cât şi pe verticala straturilor succesive de civilizaţie
(spaniolă, ebraică, maură), fiecare în parte – ne asigură Mărculescu – generând
„emanaţii legendare ce au înrâurit literatura şi plastica spaniolă din toate
timpurile”.
Nu numai că spaţiul
nuvelei este închis între zidurile vechii cetăţi, dar – prin procesul stilistic
specific centrelor absorbante – el se
restrânge la o cameră, acea cameră numită de Mărculescu centru-vortex, unde, în întuneric deplin, tânăra Leocadia este
posedată de Rodolfo cu sălbăticie. Adică un autentic act banditesc (răpire plus
viol), cu mult mai grav decât acela din Spaniola
englezoaică: Într-o noapte, în timp ce se întorcea cu părinţii şi fratele
mai mic de la plimbare, tânăra de 16 ani este răpită de Rodolfo şi prietenii
lui de petreceri, cu toţii având feţele acoperite, ea leşină, el o duce pe
braţe în acea cameră întunecoasă şi-şi satisface poftele mârşave cu trupul ei
inert, fără a se sinchisi câtuşi de puţin mai apoi de nelegiuirea săvârşită.
Ca în cele mai multe
dintre nuvelele sale, Cervantes îndreaptă asemenea strâmbătăţi printr-o suită
de adevărate miracole (tatăl lui Rodolfo se află pe stradă taman atunci când
nepotul lui născut din păcat, nepot de care habar nu avea, este grav accidentat
şi, cucerit prin puterea sângelui de trăsăturile micuţului ce-i aduc aminte de
cele ale fiului aflat la acea dată în Italia, duce rănitul la el acasă pentru
îngrijiri medicale, după care urmează vindecarea şi identificarea locului de
către Leocadia), astfel încât întâmplările miraculoase îşi dau mâna pentru
pregătirea unui final de basm: Rodolfo este chemat la iuţeală de părinţi pentru
căsătoria pusă la cale, pur şi simplu acesta se îndrăgosteşte de Leocadia de
cum dă ochii cu ea, aceasta la rândul ei deja-l iubeşte „mai mult decât lumina
ochilor”, întâmplările din trecut sunt dovedite de eroină cu ajutorul unui
crucifix sustras în noaptea violului din camera fărădelegii şi sunt integral recunoscute
de făptaş, iar căsătoria celor doi pe dată încheiată.
Atât de departe una de
alta prin locurile alese de autor pentru desfăşurarea acţiunilor, prin modul
diametral opus în care este pusă la treabă dragostea şi prin marile diferenţe
dintre finaluri, Gelosul extremaduran şi
Ilustra rândăşiţă, următoarele două
nuvele, sunt totuşi unite prin supratema insularităţii (casa-grădină din
Sevilla în cazul celei dintâi, care după căsătoria-târg devine temniţa-grădină
pentru soţia-copilă şi însoţitoarele ei, respectiv renumitul han din Toledo în
cazul celeilalte).
Ba mai mult, rolul de
liant ce-i revine locuinţei centripetale în toate cele trei nuvele vecine – Puterea sângelui, Gelosul extremaduran şi Ilustra
rândăşiţă, i-a determinat pe cervantologi să inventeze şi să întrebuinţeze
sugestiva sintagmă triptic median,
elogiu pictural adus unităţii lor compoziţionale...
Cum spuneam mai sus,
diferenţele dintre Gelos şi Ilustra sunt de ordin geografic (peregrinările în tinereţe prin Indiile
Occidentale ale septuagenarului şi gelosului Carrizales stabilesc hotarul
vestic al Exemplarelor, limita lor
estică fiind Ciprul), de ordin
compoziţional (Carrizales pur şi simplu îşi cumpără o soţie de 13-14 ani,
pe care după căsătorie o zăvorăşte într-o veritabilă fortăreaţă, concepută şi
construită după absurdele lui planuri de bătrân bogat, egoist şi hipergelos, pe
când tânărul cavaler Tomás de Avedaño nu pregetă – din dragoste pentru
preafrumoasa rândăşiţă Constanza şi mai înainte de a-i afla obârşia nobilă – să
se facă argat la acelaşi han, altfel spus să fie iubit şi acceptat de ea prin
„munci iniţiatice”) şi de ordin
moral-educativ prin enorma diferenţă dintre finalurile gândite de autor
întru împlinirea artistică a celor două exemplare (Gelosul extremaduran, singura nuvelă din volum în întregime sumbră
şi cu un final dacă nu chiar tragic, atunci întru totul surprinzător, căci,
deşi iertată pentru încercarea nefinalizată de-a cunoaşte cu adevărat dragostea
şi deşi bogat înzestrată, ba chiar insistent îndemnată de Carrizales ca după
moartea lui să se căsătorească cu simbolicul emasculat Loaysa, foarte tânăra
văduvă Leonora preferă să se călugărească, iar Loaysa pleacă în Indii, astfel
luând locul lui Carrizales şi – cine ştie? – poate că pregătit de destin, după
părerea lui Mărculescu, să rescrie „circularitatea unui destin asemănător”, pe
când tinerii eroi din Ilustra rândăşiţă îşi
împlinesc dragostea şi respectul reciproc printr-o nuntă ca-n poveşti).
Sighetu Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu