Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11
În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret
şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele,
spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui
Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa
din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon:
Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi,
răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am
prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au
prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut
semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au
umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru,
văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la
mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi
cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe
Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către
Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând
corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.
Esența pericopei evanghelice din Duminica a 18-a
este concentrată în cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Învăţătorule, toată
noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca
mrejele” (Luca 5, 5). Consecința acestor cuvinte prin care apostolul se
încredințează total lui Hristos este minunea neașteptată, nesperată a unui
pescuit bogat.
Simon pescarul dovedește un bun-simț rafinat, pentru
că ascultă îndemnul Mântuitorului de a mai arunca o dată mreaja, deși logica
experienței sale în arta pescuitului nu îi dădea nici o șansă în a mai prinde
ceva ziua, când știa bine că dacă noaptea nu a avut nici un rezultat, cu atât
mai mult ziua. În atitudinea sa dovedește că are un suflet sănătos, indicat de
dispoziția de a asculta, de a se supune, de a primi o corectură sau îndemn. Și
lauda i se cuvine și mai cu prisos, pentru că ascultă în pofida argumentelor
raționale tari, rigide și reci, care nu se sfiesc să îi sufoce mintea chiar și
în fața lui Dumnezeu. Fiecare cuvânt al acestor explicații logice atârnă greu
pentru apostol și care nu lasă deschisă nici o altă portiță: „Toată noaptea”,
deci nu câteva ore, ci „toată noaptea” au încercat. Apoi însuși cuvântul
„noapte” era un argument ferm, pentru că știa de atâția ani că în timpul zilei
nu merge pescuitul din cauza căldurii.
Mai departe, el adaugă că s-au „trudit”, deci cum să
prindă acum aruncând o singură dată mrejele. În sfârșit, amintind că nu a prins
„nimic”, rațiunea umană vrea să anuleze orice sorți de izbândă, pentru că dacă
ar fi capturat măcar un pește, atunci speranțele mai îndrăzneau să licăre chiar
și de departe. Cu toate aceste greutăți care apasă peste sufletul apostolului,
el are puterea să adauge un „dar” prin care se smulge din absolutismul
gândirii reci, fără de Dumnezeu. Prin răspunsul său „după cuvântul Tău, voi
arunca mrejele”, Sfântul Apostol Petru amintește de marea ascultare a Maicii
Domnului la Buna Vestire: „Fie mie după cuvântul tău”, în urma căreia pântecele
Ei a rodit pe „Strugurele vieții”.
La
temelia Bisericii stă ascultarea
Așadar, întâmplarea din Evanghelia din această
Duminică ne învață că la temelia Bisericii stă ascultarea, care, în esență,
înseamnă a nu trăi după voia noastră, ci după a altuia, așa cum Hristos spune
despre Sine: „Căci nu fac voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis pe Mine”.
În numele ascultării de Dumnezeu, de duhovnic, de întâistătători, de soț sau
soție și chiar față de cei mai mici decât noi se fac multe minuni și astăzi.
Fericirea omului stă în cât de mult reușește să renunțe la voia sa, căci
„desăvârșirea stă în renunțare” (P. Evdokimov).
Nu în ultimul rând, Pescuirea minunată ne asigură și
de faptul că omul trebuie să se trudească numai împreună cu Hristos, căci,
spune Domnul, „Cel care nu adună cu Mine, risipește”. Hristos îi răsplătește cu
roade bogate pe cei care se trudesc, pe cei care nu sunt nepăsători atât pentru
cele personale, cât și pentru cele ale comunității în care trăiesc. Chiar dacă
la început sau uneori pare că diavolul ne vântură toată osteneala zilei, Domnul
are puterea să ne dea roade și mai bogate cu două condiții, regăsite în
cuvintele: „Cel care vrea să facă ceva, va găsi o cale, iar dacă nu vrea, va
găsi o scuză” (Sf. Ioan Maximovici) şi „Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să nu
ne bântuie meteahna aceasta a bolii sufletești: renunțarea la luptă” (Cuv.
Justin Pârvu).
Autor
: Pr. prof. dr. Emil Jurcan – 28 Septembrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu