Exemplaritatea nuvelisticii cervantine (I)

   Încep prezentul demers cu două precizări, care se doresc un sincer omagiu adus atât făuritorilor de capodopere în literatura universală, în cazul de faţă adorabilul Miguel de Cervantes, cât şi acelor tălmăcitori de excepţie, despre a căror nobilă trudă Ion Ianoşi afirmă următoarele în Prefaţa romanului Dulce ţinut al poamelor, roman apărut la noi în excepţionala traducere a lui Mircea Aurel Buiciuc: „O traducere izbutită nu pretinde adesea un efort mai mic şi nu are o eficienţă mai redusă comparativ cu o proprie scriere bună”.

            Prima precizare vizează Nuvele exemplare şi Don Quijote de la Mancha, două din cărţile de căpetenie ale lui Cervantes şi, desigur, din literatura lumii, cărţi la care mă voi raporta în cele ce urmează; a doua precizare îi are în vedere pe toţi acei înzestraţi traducători, care prin pasiune şi iscusinţă fac să nu se adeverească spusa italiană traduttore traditore (traducătorul e trădător) – Sorin Mărculescu, impecabilul traducător al Exemplarelor (cu aceeaşi competenţă şi dăruire l-a tradus în limba română şi pe dificilul Baltasar Gracián), respectiv formidabilul cuplu Ion Frunzetti-Edgar Papu, inegalabili tălmăcitori şi comentatori ai isprăvilor lui Don Quijote.

            1.Pătrunderea nuvelei în literatura spaniolă

            Termenul de novela în limba spaniolă, cu sensul actual de nuvelă, pare să fi fost utilizat încă din secolul al XV-lea. El provine din italienescul novella, diminutiv care – aşa cum ne informează Sorin Mărculescu în laborioasa prefaţă a Exemplarelor – „a ajuns să denumească foarte curând povestirile scurte, micile «noutăţi», snoave sau întâmplări, gen cultivat cu strălucire în Italia, începând cu Decameronul lui Boccaccio”.

            De precizat că încă din vremea lui Boccaccio, în limba italiană termenul novella s-a specializat în desemnarea povestirilor de mici proporţii (genul narativ scurt), căci pentru povestirile ample se întrebuinţa termenul romanzo, provenit din latinescul romanice (scris în romanică, limba vulgară).

            Foarte interesantă este evoluţia termenului novella în câteva limbi europene de circulaţie internaţională. Aflăm de la Mărculescu, care la rândul lui îl citează pe criticul Werner Krauss, că dacă în limba franceză cuvântul s-a specializat în reflectarea naraţiunii scurte, nu la fel stau lucrurile în limba engleză: termenul desemnează aici romanul, deoarece pentru nuvela propriu-zisă s-a inventat şi adoptat sintagma short story. Limba spaniolă nu s-a lăsat mai prejos: prin novela se înţelege romanul, nuvelei revenindu-i tautologicul novela corta (roman scurt).

            Termenul italian novella face cu adevărat carieră şi, deci, istorie în limba spaniolă, urmarea firească a unui dublu impact: pe de-o parte uriaşul succes al nuvelei italiene în Spania (Boccaccio pătrunde în spaţiul iberic încă din anul 1429 şi, până la prohibirea lui totală în 1559, cunoaşte cinci ediţii succesive – prima la Sevilla în 1496, ultima la Valladolid în 1550), pe de altă parte suspiciunea întreţinută de opinia oficioasă faţă de orice povestire liberă şi neadevărată, mult timp novela fiind totuna cu scorneala.

            Iată de ce, ne spune S. Mărculescu, „În cel mai bun caz novela era aplicată unui gen minor, suspect din punctul de vedere al moralităţii, şi nu numai al celei să-i zicem etice, dar şi al «moralităţii estetice», în sensul gravelor încălcări ale verosimilităţii, fiind pe deasupra şi un produs imitat sau de-a dreptul importat”.

            Asta nu înseamnă nicidecum că în Spania precervantină n-au existat preocupări nuvelistice şi că acest gen literar ar fi apărut deodată (prin imitare şi import) într-un spaţiu cultural vidat la acest capitol.

            Figura ilustră a lui don Juan Manuel, a cărui primă culegere de povestiri apare în 1335, deci cu 13 ani înaintea Decameronului, şi care într-o altă carte a sa, carte cu caracter alegoric şi moralizator, întrebuinţează pentru novela termenul fabiella, don Juan Manuel, prin urmare, este cea mai concludentă dovadă că încă din vechime povestirile în proză şi versuri îşi aveau locul bine statornicit în literatura spaniolă.

            Cea dintâi culegere de nuvele imitate îi aparţine lui Juan de Timoneda, mort în anul 1583. Este momentul în care naraţiunea spaniolă, alimentată din diverse izvoare medievale (europene şi orientale) se întâlneşte cu valoroasa nuvelă italiană (în primul rând Boccaccio şi Matteo Bandello), întâlnire din care – ne asigură criticul A. Zamora – rezultă acele notabile imitaţii „actualizate, aclimatizate, narate într-o spaniolă plăcută şi familiară”.

            În privinţa posibilelor influenţe exercitate de înaintaşi asupra lui Cervantes, concluzia lui Amezúa y Mayo, importantul comentator al Nuvelelor exemplare, este cât se poate de categorică: Nu numai că don Juan Manuel şi Juan de Timoneda nu l-au influenţat pe marele Miguel, dar la fel stau lucrurile cu Cristóbal de Villalón, Sebastián Mey, navarrezul Antonio de Eslava (se afirmă că el ar fi sursa de inspiraţie a lui Shakespeare pentru piesa Furtuna) sau Antonio de Torquemada! Despre Villalón, de pildă, criticul afirmă că nivelul nuvelelor acestuia nu-l depăşeşte pe acela al povestirilor lui Timoneda şi că, în ceea ce-l priveşte, trebuie reţinute următoarele două fapte relativ însemnate pentru istoria nuvelei spaniole: a folosit înaintea lui Cervantes verbul novelar (a alcătui, a face nuvele) şi a lăsat câteva rânduri teoretice interesante despre nuvela aflată în germene la acea vreme.

            Tocmai de aceea, departe de a fi surprinzătoare, afirmaţia lui Marcelino Menéndez Pelayo este deopotrivă lămuritoare şi întregitoare: „Am urmărit pas cu pas această literatură incipientă, fără a-i dispreţui nici cea mai măruntă manifestare (...). pentru a se înţelege ce miracol au reprezentat Nuvelele exemplare ale lui Cervantes, răsărind pe neaşteptate ca un soare al adevărului şi al poeziei în mijlocul unei asemenea confuzii şi neguri”.

            Pentru închiderea mulţumitoare a primului capitol în vederea deschiderii încrezătoare a următorului, ar mai fi de spus câteva cuvinte despre influenţele italiene. Certamente că ele au existat şi s-au exercitat atât direct prin traducerile de care am amintit şi prin lecturile lui Cervantes în italiană, cât şi indirect – pe calea interinfluenţelor culturale, urmate de transfigurarea inspiraţiei-impuls la un înalt nivel artistic.

            Cum în Exemplarele lui Cervantes nu se poate vorbi de o imitaţie boccacciană directă şi concretă, ci cel mult de aşa numita „artă de familie” (lecţia italiană asimilată şi prefăcută în substanţă proprie), cum nu-s mai pronunţate nici semnalele artistice venite dinspre lungul şir de valoroşi urmaşi ai lui Boccaccio (Doni, Straparola, Castiglione, Franco Sachetti, Ortensio Lando etc.), iar nuvelistul italian cu cea mai mare influenţă europeană şi cel mai citit de către spaniolii Secolului de Aur (l-am numit pe mult îndrăgitul Matteo Bandello), pătrunde în Spania doar trunchiat şi printr-o slabă versiune franceză (doar 14 din totalul de 214 nuvele originale), e clar că în aceste condiţii analiza corectă a nuvelelor cervantine trebuie să aibă în vedere numai calea interinfluenţelor culturale, altfel spus „şcoala nuvelei italiene” urmată de Cervantes şi „ale cărei lecţii le-a asimilat”, aşa încât – ne spune Mărculescu – el aplică pentru prima dată acele principii care ulterior vor deveni bunuri comune pentru nuvelistică: dimensiuni optime dezvoltării subiectului (nuvelele din sec. al XVI-lea erau mai lungi decât cele boccacciene), unitatea şi continuitatea subiectului, utilizarea dialogului (foarte rar prezent în nuvelele italiene), sporirea fluenţei prin îndepărtarea comentariilor şi a citatelor sentenţioase, eliminarea descrierilor parazitare ale cadrului natural.

            În plus, Cervantes înfăptuieşte radicala „spaniolizare” a nuvelei, „nu numai a nuvelelor cu subiect spaniol, către care se îndreaptă preferinţele criticilor, dar şi a celor «exotice» sau aşa-zis «italiene», căci şi cele două nuvele «ne-spaniole», Îndrăgostitul generos şi Doamna Cornelia, poartă pecetea unui spirit iberic inconfundabil, în care Cervantes credea şi pe care-l cultiva” (Sorin Mărculescu).

            Iată, dar, motivul pentru care, conştient de valoarea sa şi avid de aprecieri pe măsură („am vrut laude pentru ceea ce am făcut bine”), marele orgolios Cervantes îşi prezintă cu perfectă luciditate în Prolog către cititor poziţia exactă pe care o ocupă în literatura spaniolă: „...mă bate gândul, şi chiar aşa şi este, că eu sunt cel dintâi alcătuitor de nuvele în limba castiliană, căci multele nuvele ce-au văzut lumina tiparului într-însa, toate sunt tălmăcite din limbi străine, pe când acestea sunt neimitate şi nefurate; mintea mea le-a zămislit şi le-a născut pana mea, şi-acuma cresc în braţele tiparniţei”.

 

            Sighetu Marmației,                                                      George  PETROVAI