.De ce Nuvele exemplare şi nu alt nume?
Este dreptul fiecărui
autor să-şi boteze creaţiile, copiii săi spirituali, cu numele pe care-l crede
cel mai potrivit. Dar, în mai sus amintitul Prolog,
Cervantes ţine cu tot dinadinsul să ne înfăţişeze motivele de ordin moral care
l-au îndemnat să opteze pentru acest titlu în egală măsură pretenţios şi
orgolios: „Le-am dat numele de exemplare,
şi de iei bine aminte, nu e nici una din care să nu poţi scoate vreo pildă
folositoare; şi de n-ar fi să lungesc vorba, ţi-aş arăta poate rodul gustos şi
cinstit ce s-ar putea scoate deopotrivă din toate laolaltă ca şi din fiecare”.
Căci uzanţele acelor
vremuri nesigure nu numai că-i îndemnau pe scriitori să caute sprijinul
material şi protecţia lor şi a scrierilor prin obişnuinţa transformată în
regulă de a-şi închina cărţile unor puternici ai zilei (Cervantes dedică Exemplarele lui Don Pedro Fernandez de
Castro, conte de Lemos, de Andrade şi de Villalba, marchiz de Sarria, gentilom
din suita Majestăţii sale, vicerege, guvernator şi căpitan al regatului
Neapolelui; comandor al ordinului Zarza şi al ordinului de Alcántara), ci şi ca
să poată obţine mai uşor cele două aprobări obligatorii pentru tipărire.
Ei bine, fapt cu totul
neobişnuit, Cervantes a obţinut pentru nuvelele sale taman patru aprobări (trei
din partea cenzorilor regali şi una din partea cenzurii bisericeşti), motiv de
suspiciune şi de felurite întrebări din partea cervantologilor, tocmai din
pricina exageratei griji cu care marele scriitor a înţeles să-şi apre noua
carte de acuzaţii şi bănuieli de imoralitate.
Fireşte, cum nimeni şi
nimic nu scapă de ochiul criticii, exemplaritatea revendicată de Cervantes
pentru nuvelele sale a constituit obiectul unor nesfârşite dispute, de la bun
început – ne înştiinţează Mărculescu – luîndu-se la puricat „legitimitatea
morală: constituie aceste nuvele tot atâtea «exemple», tot atâtea «pilde
morale», aşa cum se întâmpla cu medievalele apologuri
şi exemplos”, prezentă fiind
licenţiozitatea până şi în nuvelele unei feţe bisericeşti ca Matteo Bandello,
aceasta fiind caracteristica mediului italian mai suplu şi mai carnavalesc
decât cel spaniol?
Alţi critici, la fel de
bine intenţionaţi (sic!) în ceea ce priveşte interpretarea rudimentară a
caracterului educativ al literaturii, s-au grăbit să arate că Nuvelele exemplare sunt departe de-a fi
exemplare prin mesajul moral transmis. Căci ce pot învăţa cititorii de la nişte
eroi care se simt irezistibil atraşi de miracolul vieţii picareşti (se fac
ţigani sau intră în tagma hoţilor), fug de acasă (aluzie la Ilustra rândăşiţă), respectiv – în cazul
unor eroine – care cedează primului amorez, acesta dispare, iar ele bat
coclaurii în căutarea fugitului (Cele
două fete).
Nu aceasta este şi părerea
lui J.L.Alborg, care susţine că exemplaritatea nuvelelor cervantine nu poate fi
studiată pornindu-se de la „raţiuni de moralitate doctrinală”, ci numai de la
premisa că „ele ar putea ascunde o «învăţătură» sau o lecţie folositoare ca experienţă
de viaţă împărtăşită şi care se poate trage chiar din spectacolul unor acţiuni
reprobabile”. Prin urmare,
nuvelele cervantine prezintă cititorului „o adevărată demonstraţie a contrario”.
O interpretare complet
diferită şi care, ne spune Mărculescu, a făcut o adevărată şcoală, a fost
avansată de gânditorul José Ortega y Gasset în celebrul eseu Meditaţii despre Don Quijote: „Faptul că
le-a numit exemplare nu este atât de
ciudat: această aură de moralitate, în care cel mai profan dintre scriitorii
noştri îşi învăluie povestirile, aparţine eroicei ipocrizii adoptate de oamenii
superiori ai secolului al XVII-lea”.
Pornind de la teza lui
Gasset, care – deşi subtilă şi întemeiată istoric – totuşi rămâne captivă
moralei practice din punct de vedere interpretativ şi prin aceasta „inadecvată
estetic”, Américo Castro susţine imaginea unui Cervantes bătrân şi
deziluzionat, a cărui viaţă (după succesul cu totul relativ în plan social al Don Quijote-lui din 1605) „a evoluat
către un tot mai accentuat conformism, reflectat pe planul «conduitei sociale»
prin intrarea, în 1609, în Confreria robilor Preasfântului Sacrament, iar în
1613, în Ordinul terţ al Sf. Francisc”. Convingerea criticului (cu totul
nesatisfăcătoare pentru analiza obiectivă) este că în acest sens trebuie
înţeleasă nu doar doctrina sugerată de Cervantes în legătură cu exemplaritatea
nuvelelor sale, ci însăşi evoluţia stilistică a operei cervantine. Ba mai mult,
şi fără să aducă dovezi irecuzabile în sprijinul afirmaţiei sale, A.Castro
susţine că „această atitudine se datoreşte unei psihologii de converso (evreu creştinat)”, în
realitate doar una din tezele lui favorite.
În ultima vreme s-a
reactualizat punctul de vedere al lui Miguel de Unamuno, astfel – după părerea
cervantologilor – discuţia apropiindu-se simţitor de adevăr: „Cervantes, în
nuvelele sale, a căutat mai degrabă exemplaritatea pe care astăzi am numi-o
estetică decât pe cea morală, silindu-se a oferi cu ele ceasuri de destindere
şi tihnă spiritului mâhnit: le-a numit exemplare
după ce le-a scris”.
Aşa cum reiese din cele
două aprobări, îndeosebi din ultima (semnată de Salas Barbadillo la 31 iulie
1613), precum şi din cele două privilegii regale, titlul iniţial al volumului a
fost Nuvele exemplare de preacinstită
petrecere. Nu se ştie motivul exact pentru care marele scriitor a renunţat
la ultima parte a titlului (Amezúa se întreabă: „L-au asaltat oare în ultimul
ceas scrupulele religioase şi a crezut, contrar asigurărilor din Prolog, că preacinstitei petreceri îi repugnau căderile Celor două fete, bubele luetice din Căsătoria sau îndrăznelile Colocviului?”),
însă se ştie precis că a existat nu doar o preocupare a lui Cervantes pentru
caracterul exemplar al nuvelelor, ci – aşa cum bine sesizează Mărculescu –
chiar o adevărată „regie a exemplarităţii”.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu