Aurel Sasu – Criticul ca istoric al conștiinței culturale românești

Aurel Sasu (1943–2018) se înscrie în galeria marilor istorici și critici literari români postbelici, printr-o operă amplă, de sinteză și de recuperare culturală, orientată atât spre istoria literaturii române, cât și spre afirmarea identității românești în diaspora. Activitatea sa se caracterizează printr-un echilibru între cercetarea teoretică, analiza critică și implicarea enciclopedică în construcția unor monumente de referință ale lexicografiei literare contemporane.

Născut la 21 iulie 1943, în Alba Iulia, într-o familie modestă de ardeleni, Aurel Sasu urmează o carieră universitară și științifică exemplară. După absolvirea Facultății de Filologie din Cluj Napoca (1968), devine cercetător la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române, instituție în care își va desfășura activitatea timp de aproape jumătate de secol. Doctoratul său, Retorica ficțiunii (1974), anunță o direcție critică ce va marca întreaga sa creație – preocuparea pentru mecanismele interioare ale textului, pentru strategiile narative și pentru relația dintre ficțiune și realitate.

Experiențele internaționale – lectorate și burse Fulbright în SUA și Canada – au consolidat dimensiunea comparatistă a cercetărilor sale, deschizându-i orizontul spre fenomenul culturii române din diaspora nord-americană, temă pe care o va aborda cu rigoare științifică și empatie identitară.

De la primele volume de eseuri (Progresii, 1972; În căutarea formei, 1979) până la lucrările de maturitate (Eul suveran, 1994; Memoria visului, 2013; Cum mor scriitorii români, 2017), Aurel Sasu a construit un discurs critic ce îmbină luciditatea analitică și reflecția filosofică asupra literaturii.

Lucrarea Retorica literară românească (1976) poate fi considerată una dintre primele sinteze asupra specificului discursului ficțional românesc, depășind abordarea structuralistă în favoarea unei hermeneutici „organice”, care pune accent pe ethosul narativ și pe dimensiunea morală a creației. În Textul ipotetic (1984), el dezvoltă un demers de istorie a hermeneuticii, punând în dialog tradiția românească cu modelele occidentale (Gadamer, Ricoeur, Frye).

Criticul Mircea Popa observa încă din 1972 că „Aurel Sasu impune un tip de erudiție funcțională, care nu strivește textul, ci îl deschide spre zonele de rezonanță culturală”¹. De aceea, discursul său rămâne profund umanist, fidel ideii de literatură ca formă de cunoaștere și de moralitate.

La Dicționarul scriitorilor români (vol. I–IV, 1995–2002) și prin coordonarea Dicționarului biografic al literaturii române (2006), Aurel Sasu devine o figură de prim rang în domeniul lexicografiei literare românești. Aceste lucrări, considerate de critica literară „repere ale culturii noastre enciclopedice moderne”², reunesc contribuții de referință și propun un canon literar echilibrat, bazat pe competență și probitate științifică.

În colaborare cu Mariana Vartic, a realizat serii de interviuri esențiale pentru istoria receptării literare: Romanul românesc în interviuri (vol. I–IV, 1985–1991) și Dramaturgia românească în interviuri (vol. I–V, 1995–1997). Acestea au rolul unei „istorii vii a literaturii române”, în care vocile autorilor se transformă în documente ale epocii.

După 1990, Aurel Sasu a orientat o parte semnificativă a cercetărilor sale spre spațiul diasporei culturale românești. Seria Cultura română în Statele Unite și Canada (1993–2002) și Dicționarul scriitorilor români din Statele Unite și Canada (2001) au inaugurat un domeniu aproape virgin al istoriografiei noastre literare. În viziunea autorului, diaspora nu reprezintă o „margine”, ci o „extensie a identității românești”³, iar literatura exilului completează sinteza unei culturi care a supraviețuit prin migrație și memorie.

Lucrarea George Pomutz. The Legend Lives On (1996) ilustrează aceeași vocație de cercetător al identităților transnaționale, redând figurii generalului de origine română din armata americană o statură eroică, simbolică pentru solidaritatea dintre valorile românești și cele occidentale.

Critica lui Aurel Sasu este una a dialogului – între tradiție și modernitate, între text și conștiință, între identitatea națională și universalitate. Cartea mea de muncă (2007) dezvăluie un „atelier critic” în care lectura devine autobiografie spirituală. Eseurile din Breviter (2003) și Memoria visului (2013) confirmă o scriitură meditativă, confesivă, apropiată de hermeneutica morală a lui Nicolae Balotă și de „etica lucidității” a lui Eugen Simion.

Opera lui Aurel Sasu a fost receptată cu respect unanim în mediul academic.

Al. Andriescu remarca „claritatea sa metodologică și probitatea intelectuală rară”⁴.

Radu G. Țeposu îl considera „un critic de vocație morală, pentru care literatura rămâne forma supremă a adevărului”⁵.

Eugen Todoran aprecia Retorica literară românească drept „o lucrare de frontieră între estetică și filosofia culturii”⁶.

Criticul a fost recompensat cu Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române (1994), confirmând statutul său de istoric literar de prim-plan.

Aurel Sasu rămâne unul dintre marii arhitecți ai memoriei literaturii române. Dicționarele, eseurile și studiile sale au contribuit decisiv la consolidarea unei culturi a rigoarei, într-un timp în care discursul critic era adesea fragmentar. Prin formația sa academică, deschiderea internațională și devotamentul față de valorile românești, el a dovedit că „literatura este nu doar un obiect de studiu, ci un mod de a fi în lume”.

Aurel Sasu a reprezentat tipul ideal al intelectualului enciclopedic, în care rigoarea științifică și spiritul moral se împletesc. Criticul și istoricul literar din Cluj rămâne un reper de profesionalism și o conștiință luminoasă a culturii române postbelice, printr-o operă ce a făcut din literatură un spațiu al memoriei și al adevărului.

Într-un eseu dedicat valorilor clujene ale culturii române contemporane, Al. Florin Țene remarca faptul că „Aurel Sasu a fost una dintre conștiințele metodologice cele mai lucide ale generației sale, un constructor de poduri între critica literară și istoria spiritului românesc”.

Pentru Țene, opera lui Sasu nu se reduce la erudiția de tip universitar, ci exprimă „un mod etic de a înțelege literatura, o formă de patriotism intelectual discret, dar constant”. În studiile sale, afirmă Țene, se simte „spiritul ardelenesc al rigoarei, combinat cu delicatețea morală a omului de carte care nu judecă, ci luminează”.

Referindu-se la activitatea lexicografică, Al. Florin Țene considera Dicționarul biografic al literaturii române drept „o catedrală a memoriei naționale, clădită de un constructor cu vocația exactității și a dăruirii totale”. În opinia sa, Aurel Sasu „a reușit ceea ce puțini istorici literari au îndrăznit: să integreze literatura diasporei în matricea românității, oferind o viziune globală, echilibrată și generoasă asupra culturii noastre”.

Criticul Al. Florin Țene mai subliniază că Aurel Sasu „a făcut din exigența științifică o formă de credință culturală. În spatele fiecărui articol din dicționarele sale, în spatele fiecărui eseu, se simte nu doar documentarea, ci iubirea pentru scriitorii români, fie ei din Cluj, din București sau din exilul canadian.”

Prin vocea lui Al. Florin Țene, se confirmă ideea că Aurel Sasu a fost nu doar un istoric al literaturii, ci și un arhitect al spiritului românesc modern. El a transformat cercetarea literară într-o formă de dăinuire culturală, iar opera sa – vastă, riguroasă și umanistă – rămâne o temelie indispensabilă pentru orice sinteză a literaturii române contemporane.

                                                        AL.Florin Țene