Lucrez în educație de când mă știu. Bine, oficial vorbind de peste 27 de ani (cadru didactic plătit), neoficial de când eram eu mic și încercam să-i învăț pe colegii mei de joacă tot ce știam eu.
Învățatul oamenilor e un lucru dificil:
să-nveți pe unul o chestie pe care o știi tu nu e lucru de duzină, unii pricep
mai repede alții mai greu, unii nu vor alții oricât s-ar chinui nu înțeleg,
unii prind din primele cuvinte alții nici dacă le demonstrezi practic de zece ori,
în fine… problema mea e alta:
Oamenii care știu chestii nu vor să-i învețe
pe alții novici în meserie, în domeniu. Și impedimentul ăsta socio-profesional
se vede de la cel mai de jos muncitor în construcții care dă la lopată la
betonieră până la cel mai de sus funcționar bancar care învârte fonduri de
miliarde. Spun “impediment socioprofesional” pentru că (statistic vorbind) cu
cât o societate e dresată (“educată” dar “dresată” e termenul corect) să își
predea ștafeta cunoștințelor și abilităților în sens descrescăor pe scară
ierarhică, cu atât mai mult aceasta progresează pe scara ierarhică mondială, în
competiția globală economică politică și militară cu alte țări.
Și aici am două exemple: armata irakiană a
pierdut războiul cu invadatorii americani nu pentru că nu dispuneau de tehnică
militară și/ sau muniție ci pentru că pur și simplu subofițerii nu știau să
manevreze tehnica militară în absența ofițerilor superiori (nu îi învățau pe
subalterni cum să opereze un tanc, o baterie de rachete antiaeriene de “teamă”
ca aceștia să nu le ocupe funcțiile).
Contraexemplu: cele mai performante economii
sunt cele asiatice (în special cea coreeană și japoneză) unde elevii sunt
învățați de la cea mai fragedă vârstă să își împărtășească cunoștințele și
abilitățile, să educe pe scară ierarhică subalternii și să promoveze pe
corecte, pe merit, oamenii în ierarhiile corporatiste. Și dacă compania are de
câștigat toți angajații au de câștigat (vezi cea mai mare corporație din lume
-Partidul Comunist Chinez- cu cele mai meritocratice criterii de accedere în
ierarhie).
La noi se aplică mai degrabă metoda orientală
(irakiană) decât cea asiatică: ține-i pe oamenii capabili departe de funcțiile
decizionale (fie private fie publice) ca nu cumva să îți ia locu!
Și aici văd eu problema sistemului de educație
din România: până nu realizăm că noi românii (România ca țară) suntem niște
pești mici într-un ocean mare plin de rechini giganți nu o să avem niciodată
prosperitate! Și că singura noastră șansă (ca nație) e să devenim bancuri de
piranha (pești mici dar care lucrează la unison) doar ca să putem să rezistăm în
acest ecosistem ostil!
Și-abia atunci putem răzbi: când ne vom
schimba mentalitatea, să nu ne mai mâncăm între noi în bălțile noastre mărunte,
ci să îi educăm pe toți ai noștri (familie, prieteni, colegi) în tot ceea ce
noi cunoaștem și doar ÎMPREUNĂ putem să răzbim noi ca români în oceanul plin de
inamici, și de ce nu (vai ce cuvânt urât urmează să spun)… să PROSPERĂM!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu