Între anotimpurile trupului și cele ale sufletului

 

ANOTIMPURILE POETULUI de AL FLORIN ŢENE

Există în viața fiecărui om două calendare: unul vizibil, ce conține anotimpurile trupului, care numără anii ce se văd în oglindă, și unul tainic, al anotimpurilor sufletului, în care primăverile pot veni târziu, verile pot fi scurte, iar toamnele pot aduce rod fără ca frunza să cadă, care e scris în adâncul ființei și care numără împlinirile, renunțările și revelațiile. Dacă primul ne este impus de curgerea inexorabilă a timpului, al doilea ne aparține, căci este țesut din alegerile noastre din care ne scriem propria poveste uneori în versuri, alteori în tăceri, împletite într-o arhitectură a memoriei și a sensului.

Romanul Anotimpurile poetului albine-cunoscutului scriitor Al Florin Țene aparține acestui calendar interior, unde fiecare primăvară e o renaștere a inimii, fiecare vară o ardere a pasiunilor, fiecare toamnă o recoltă a gândurilor, și fiecare iarnă un moment de întoarcere spre sine. Aici, anotimpurile numai curg după rânduiala naturii, nu se succed în ordinea firească, ci după pulsația interioară a conștiinței și după legile imprevizibile ale spiritului. Căci, după cum observa Kierkegaard: „Viața poate fi înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte”.

Romanul Anotimpurile poetului nu este o simplă narațiune despre trecerea prin viață, ci o meditație asupra felului în care viața trece prin noi. În paginile sale, întâlnim nu doar călătoria unui om, ci călătoria unei conștiințe, în care bucuriile și pierderile se așază laolaltă, asemenea culorilor unui tablou care nu poate fi înțeles privindu-l în fugă. Așa cum nota Pascal: „omul depășește infinit pe om”, și tocmai acest infinit lăuntric este cel pe care romanul îl explorează. Nu pentru a-l epuiza, ci pentru a-l lumina. În universul său, iubirea nu este o întâmplare, ci un legământ ce transcende moartea; credința nu este un ritual, ci o respirație a sufletului; înțelepciunea nu este acumulare de experiențe, ci distilarea lor în blândețe și discernământ.

Scriitorul Al Florin Țene, personalitate de prim rang a literaturii române contemporane, Președinte fondator al Ligii Scriitorilor Români și Părinte al Zilei Limbii Române, își investește romanul cu o dublă autoritate: aceea a experienței de viață și aceea a culturii vaste a unui spirit renascentist. Prin scrierile sale, Al Florin Țene surprinde cu mult tact acele  anotimpuri lăuntrice, care nu se regăsesc în calendare, și în care, floarea sufletului înmugurește sau se ofilește, în care soarele nu răsare pe cer, ci în privire, și în care fulgii iernii nu cad din nori, ci din tăceri.

În acest univers al schimbărilor interioare se înscrie romanul scriitorului Al Florin Țene, Anotimpurile poetului, o frescă narativă amplă, desfășurată în trei volume: Tinerețea poetului, Contradicția și Insula cu mai multe anotimpuri, în care fiecare pagină este o treaptă spre o înțelegere mai adâncă a rostului uman.

Acest remarcabil roman în trei volume, este una devărat tratat despre sensul si destinul nostru pe pământ, despre fidelitate, despre noblețea spiritului și tăria de a răspunde răului nu prin răzbunare, ci prin tăcere, reflecție și scris. Aceasta este victoria pe care o cunoaște eroul romanului: aceea de a rămâne el însuși în fața furtunilor.

Remarcăm în prezentul roman Anotimpurile poetului un mozaic de stări și reflecții, asemenea unui jurnal de călătorie prin labirintul lăuntric al unui om. În centrul acestei călătorii se află figura poetului, nu doar ca meserie, ci ca mod de a fi în lume. Poetul, în accepțiunea lui Al Florin Țene, este martorul lucid al frumuseții și al tragediei, păstrătorul memoriei afective a lumii, dar și un ins capabil să transforme suferința în înțelepciune. „Nimic nu este mai frumos decât un  suflet  rănit care refuză să rănească la rândul său”, ar fi putut spune Seneca, iar acest adevăr străbate întreaga țesătură a romanului.

Opera se construiește maiestuos în jurul poetului Mircea Tănăsescu, un personaj ce traversează spații, epoci și încercări, dar mai ales trece prin el însuși, înfruntând nu atât adversari, cât întrebările fundamentale ale existenței. Așa cum spunea Sfântul Augustin :„Viața noastră este neliniște până se odihnește în Dumnezeu”, iar acest drum al neliniștii creatoare și al împăcării prin credință este firul invizibil ce leagă întreaga trilogie.

Într-o lume în care graba și superficialul par a fi norme, Anotimpurile poetului ne invită la un alt ritm: acela al contemplației. Cititorul este chemat să-și aplece privirea asupra lucrurilor simple, dar decisive: un gest de generozitate, o renunțare făcută din iubire, un cuvânt scris pe care timpul nu-l poate șterge, etc. În felul acesta, romanul nu ne dă rețete de viață, ci ne oferă oglinzi în care să ne vedem propriile alegeri.

Dincolo de narațiune, opera respiră un filon constant de reflecție morală. Al Florin Țene pune în lumină valori fundamentale  precum omenia, respectul pentru muncă, solidaritatea, onoarea, nu ca simple teme literare, ci ca dimensiuni vitale ale existenței. El trasează un paralelism limpede între viața rurală și cea urbană, între sărăcie și prosperitate, între tradiția care conferă rădăcini și modernitatea care solicită adaptare. De aici și tensiunea subtilă între generații, între poetul-editor (tatăl) pentru care cuvântul este axa lumii și editorul-om de afaceri( fiul) pentru care valoarea se măsoară în altă monedă.

Ceea ce impresionează în plan etic este noblețea discretă a personajului central, care nu se lasă purtat de valul resentimentului, nu se coboară la măsura celor care încearcă să-l diminueze. În locul urii, alege blândețea; în locul răzbunării, iertarea; în locul zgomotului, tăcerea cu sens. Astfel, romanul nu e doar o poveste, ci o meditație asupra demnității ca formă supremă de rezistență. Această atitudine amintește de gândul lui Marcus Aurelius: „Fericirea vieții tale depinde de calitatea gândurilor tale”. În paginile scrise de scriitorul Al Florin Țene, gândurile personajului sunt luminoase nu pentru că ar trăi în lipsa durerii, ci pentru că a învățat să o transfigureze. Iar această transfigurare este, în esență, actul poetic.

Ultimul „anotimp” al protagonistului aduce o întoarcere spre sine și spre transcendent. Retragerea în viața monahală, asumarea numelui de călugăr Mihail, descoperă nu o renunțare, ci o altă formă de împlinire: aceea a scrisului ca rugăciune, a cuvântului ca mărturie și testament. În această etapă, romanul se ridică la o altitudine spirituală care depășește biografia personajului, atingând dimensiunea universală a meditației asupra destinului și sensului vieții.

Parabola culminantă a vieții lui  Mircea Tănăsescu este gestul de a lăsa întreaga avere moștenitorilor și, în plus, de a pune în cutia milosteniei și donațiile primite ca monah. Acest act radical vorbește despre o credință profundă în valoarea transcendentă a dăruirii, fiind în esență o vitală și discretă reconciliere cu viața.

Decorurile în care se desfășoară fragmentele acestei existențe nu sunt simple fundaluri: ele respiră împreună cu eroul. Satul, cu ritmurile lui vechi, aduce liniștea începuturilor; orașul, cu tumultul său, e scena confruntărilor; locurile străine, fie ele arabe sau europene, sunt spații de oglindire a propriei alterități. Fiecare spațiu este, de fapt, o stare de spirit, o idee pe care Rilke o formulase atât de simplu: „Adevărata patrie a omului este copilăria”.

Tehnica narativă pe care o folosește cu mare succes  scriitorul Al Florin Țene îi  vine ca o mănușă,  deoarece intertextualitatea  se desfășoară asemeni  unor ferestre care i  se deschid cititorului  rând pe rând. Acestea comunică între ele într-o completare și o curgere incredibilă, amețitoare chiar,  precum un aer care recirculă continuu. Această stratificare de imagini, îmbogățește textul, nu îl complică, contribuind la fluiditatea unei meditații intelectuale permanente.

Observăm o contopire creatoare pe alocuri între eroul principal și autorul romanului, Al Florin Țene, care îi împrumută personajului principal Mircea Tănăsescu, operele proprii, versuri, trăiri, amintiri personale, gânduri. Această contopire solidifică și mai mult opera literară în sine, dându-i romanului și o profundă notă confesiv-autobiografică.

Iubirea, în acest roman, nu este episodică, ci axă existențială. Ea nu se stinge odată cu anii, ci, asemenea vinului bun, își adâncește aroma. În acest sens, cartea rezonează cu  slovele Sfântului Augustin: „Iubește și fă ce vrei”, nu pentru a justifica capriciul, ci pentru că iubirea autentică este singura care poate ghida moral. Această iubire nu este romantică în sensul superficial al termenului, ci sacră, purtătoare de sens și de rost. Iubirea pentru soția dispărută capătă o aură sacră și devine motorul interior al poetului. Asemenea lui Pascal, pentru care „inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște”, această iubire rămâne forța invincibilă a ființei, care supraviețuiește temporar și devine sursă de inspirație morală.

Credința, la rândul ei, nu se impune ca dogmă, ci se insinuează ca respirație naturală a sufletului, este acel sprijin invizibil care îi permite omului să se ridice după fiecare cădere, acea ancoră nevăzută care îl ține în picioare când toate celelalte repere se prăbușesc. În felul acesta, romanul nu predică, ci dovedește că, întotdeauna credința trăită este mai puternică decât credința rostită, iar protagonistul acestui roman, poetul Mircea Tănăsescu, urmează acest drum al credinței până la împlinirea în liniștea monahală.

Atingerea acestei armonii interioare reprezintă ținta romanului: nu schimbarea lumii rostite cu zgomot, ci a lumii trăite în liniște și autenticitate. În acest sens, opera se înscrie în tradiția umanistă care prioritizează trăirea integră.

Romanul Anotimpurile poetului este impregnat de valorile credinței creștine: iubirea aproapelui, compasiunea, simplitatea, renunțarea, generozitatea. Gestul de a lăsa întreaga avere copiilor, de a depune în cutia milei până și banii primiți de la enoriași, nu este un simplu act de generozitate, ci expresia unei înțelegeri superioare a vieții: ceea ce păstrăm pentru noi se stinge, ceea ce dăruim rămâne.

Un element de mare subtilitate este felul în care prolificul scriitor Al Florin Țene reușește să transforme detaliile în simboluri. Un gest aparent mărunt poate deveni cheia unei înțelegeri profunde, iar o tăcere prelungită poate spune mai mult decât un dialog.

Trecând prin anotimpurile vieții, poetul Mircea Tănăsescu este mânat de entuziasm, credință și dorința de afirmare prin muncă cinstită și studiu. Destinul ii rezervă surprize  extraordinare și devine bogat însă caracterul său rămâne același. Odată cu trecerea timpului prioritățile sale și percepția asupra vieții se schimbă dar nu și dragostea pentru scris. O imagine durabilă și enigmatică, plină de încărcătură simbolică este renunțarea la bogăție și scrisul ca rugăciune până la trecerea sa în veșnicie, cu capul sprijinit pe masă.

Romanul Anotimpurile poetului este de o complexitate elegiacă: are darul de a păstra cititorul în stare de contemplație, nu de anticipare. Nu oferă intriga de rezolvat, ci sentimentul profund că viața nu poate fi spusă decât prin ascensiune morală. Particularizând suferința, romanul devine universal. Particularizând iubirea, romanul se ridică la rangul de mărturie.

Scriitorul Al Florin Țene are avantajul unei opere vaste, cu peste o sută zece  volume publicate, și al unei experiențe impresionante de viață care îi permite să scrie despre toate anotimpurile existenței fără a recurge la artificii. El nu înfrumusețează realitatea, dar nici nu o lasă să fie crudă în mod gratuit, mai degrabă o luminează din unghiul din care se vede cel mai bine lecția ei. Critica literară contemporană îi acordă scriitorului Al Florin Țene un binemeritat loc privilegiat în cultura națională fiind admirat pentru cultivarea introspecției, a existențialismului dar și a moralei literare dominate de reflecții asupra vieții trăite.

Scriitorul Al Florin Țene este un munte de talent și creativitate. Acesta construiește o metaforă a spațiului lăuntric care devine și spațiul exterior al acțiunii, precum satul, orașul, tipografia, mănăstirea, etc…toate acestea fiind locuri care reflectă stări ale sufletului. Scriitorul Al. Florin Țene își revendică statutul și își asigură o continuitate în memoria cititorului prin credință, cultură și creație. Între anotimpuri, pagini, cuvinte și tăceri, romanul devine pelerinaj spre sine, spre Dumnezeu și spre eternitatea literară.

Anotimpurile poetului nu este doar o poveste, ci un destin meditat. Nu este o dramă speculativă, ci un ethos trăit. Este, mai curând, o parabolă a spiritului și a autenticității, care invită cititorul la introspecție, la întrebări întârziate și, poate, la o primăvară lăuntrică.

 

  Mihaela CD

 LCR, TWUC, WPAC