Privind bătrânețea prin ochii scriitoarei Silvia Mariora

Cronica volumului „Despre bătrânețe” autor  Silvia Mariora

Motto: ‘’Bătrâneţea începe de când începi să te temi de ea.’’ (AlexandruVlahuţă)

 

Literatura are rarul dar de a readuce simplitatea în formele ei cele mai firești, acolo unde sinceritatea evocă expresia unei înțelepciuni profunde. În această zonă a autenticului se așază și proza îndrăgitei scriitoare Silvia Mariora care depășește dimensiunea autobiografică, devenind în fapt o formă de confesiune universală, o recapitulare afectivă a etapelor principale ale existenței.

Distinsa scriitoare născută în capitala României, la București și stabilită mai apoi în Canada, și-a construit pas cu pas universul său literar pe fundamentul profund și plin de lumină al memoriei și al talentului narativ. Aceasta explorează cu sensibilitate și luciditate, diferitele vârste ale vieții, pornind de la inocența începuturilor până la reflecția maturității târzii. Departe de artificiul conceptual sau de ostentația modernistă, scriitura sa se hrănește natural din seva amintirilor și a observației cotidiene,făcând astfel din fiecare text pe care îl scrie o confesiune de viață, o meditație tandră asupra trecerii timpului peste tâmple.

Debutul său cu volumul ’’Despre copilărie’’ a deschis porțile  unui amplu proiect literar denumit „Scrieri mici pentru oameni mari”, caracterizat prin coerență și unicitatea bordând deliberat un limbaj simplu, spontan, constând într-o serie de  zece cărți, zece invitații distincte la descoperire și reflecție ce poartă, fiecare, titlul generic ’’Despre…’’. Această recurență lexicală creează un fir narativ unitar, un parcurs simbolic al vieții omului în raport cu timpul și memoria. Astfel, au luat naștere rând pe rând volumele: ’’Despre copilărie’’, ’’Despre adolescență’’, ’’Despre tinerețe’’, ’’Despre maturitate’’, ’’Despre bătrânețe’’, ’’Despre părinți și bunici’’, ’’Despre unchi și mătuși’’, ’’Despre surori, frați, cumnate și cumnați’’, ’’Despre copii și nepoți’’, ’’Despre mine’’, toate reunite sub titlul sugestiv ’’Scrieri mici pentru oameni mari’’. În spatele acestei formule aparent ludice se ascunde o filozofie existențială: aceea că omul rămâne, indiferent de vârstă, un copil care învață neîncetat să trăiască.

Dar oare frica de bătrânețe nu ne oprește să ne bucurăm plenar de fiecare etapă a vieții? Nu suntem oare toți mai reticenți în a îmbrățișa și a accepta bătrânețea comparativ cu celelalte  anotimpuri ale vieții?  Conform lui Jean Rostand ’’Un om nu este bătrân atât timp cât caută ceva’’. (Jean Rostand)deci a rămâne curioși și ocupați pare a fi medicamentul ideal contra îmbătrânirii. Cu toate acestea majoritatea oamenilor se tem de toamna vieții într-un fel sau altul, fie că recunosc direct sau nu, pentru simplul motiv că n-au trecut încă prin acest sezon.

Scriitoarei Silvia Mariora nu-i este frică, aceasta scrie despre bătrânețe tratând-o cu  seninătate. Naturalețea de tip confucianist  cu care tratează acest subiect și cu care găsește un lucru bun și pozitiv în orice situație ne amintește de următorul citat ’’Bătrânețea, crede-mă, este un lucru bun și plăcut. Este adevărat că ești îndepărtat ușurel de pe scenă, dar apoi ți se dă un scaun confortabil de spectator chiar în primul rând.’’( Confucius)

De la primul contact vizual cu volumul „Despre bătrânețe” publicat în 2025 la Montreal, acesta impresionează printr-o construcție editorială deosebită: un format A4 generos, o copertă viu colorată iar în cele 110 pagini ale volumului, un text amplu, lizibil care se adresează cu o duioasă complicitate cititorului matur.

Titlul acestei cărți ’’Despre bătrânețe’’ sugerează cât se poate de clar intenția autoarei de a vorbi simplu și firesc despre oameni și vârste, pentru că proza Silviei Mariora este una a firescului, a realului cotidian. În povestirile reunite în această carte, autoarea nu caută să impresioneze prin construcții sofisticate, ci prin autenticitatea unei voci care i se adresează direct cititorului, fără ocolișuri. Stilul său limpede, cald și confesiv împletește nostalgia cu hazul, ironia fină cu înțelepciunea blândă a vârstei care știe să privească viața cu detașare.

În cartea ’’Despre bătrânețe’’, vom observa că fiecare scurtă povestire este în fapt o lecție unică de tandrețe în care, în mod subtil și foarte dibaci, autoarea Silvia Mariora îmbină umorul cu meditația asupra fragilității ființei umane, folosindu-se de ingeniozitatea narativă dar și de un sâmbure de satiră pe care îl plantează perspicace printre rânduri lăsându-l să crească  liber atât cât e nevoie pentru a nu lăsa loc tristeții să se instaleze. Acest procedeu ne amintește de Nichita Stănescu care ironizând bătrânețea folosea sintagma: ‘’Nu sunt bătrân, sunt străvechi.’’ ( Nichita Stănescu)

Cele douăzeci de texte-povestiri incluse în carte sunt, în fond, fragmente de viață, evocări ale iubirii târzii, reflecții asupra pierderii celor dragi, scene domestice pudrate cu glume  sau episoade de o melancolie abia ghicită, în care se insinuează, ca o taină, zâmbetul maturității. Prin folosirea eficace a dialogului autoarea fluidizează transmiterea textului către cititor reușind în mod fericit să păstreze aceeași dinamică pe tot parcursul cărții.

În cartea sa ’’Despre bătrânețe’’, talentata autoare nu tratează vârsta a treia ca pe un declin, ci ca pe o metamorfoză a spiritului uman. În locul lamentației, găsim autoironie; în locul durerii, o formă de împăcare senină cu sine. Scriitoarea Silvia Mariora satirizează cu finețe micile neajunsuri ale senectuții precum: uitarea, îngrijorarea, ezitarea sau scăderea forței fizice, transformându-le cu iscusință în pretexte de reflecție și zâmbet.

Preferând un ton familiar și accesibil, cu o notă de firesc și sinceritate, scriitoarea apropie cititorul ținându-l interesat de experiența povestirii, iar prin ritmul narativ fluent și prin prezența ilustrativă deosebit de expresivă a imaginilor care amplifică atmosfera afectivă a fiecărui text, Silvia Mariora construiește o lume care, deși adresată adulților, păstrează inocența și candoarea unei povești spuse la gura sobei, transformând lectura într-o experiență vizuală și emoțională. Aici, cititorul universal se regăsește privind prin ochii copilului interior careva învăța adultul să zâmbească din nou.

Importanța scrierilor Silviei Mariora nu se rezumă însă la dimensiunea lor tematică, extinzându-se asupra modului în care scriitoarea înțelege actul narativ în sine, ca pe o formă vastă de comuniune. Observăm că fiecare pagină scrisă de distinsa scriitoare este o punte întinsă între generații, o tentativă remarcabilă de a reconcilia trecutul cu prezentul și memoria cu speranța.

De altfel, întreaga activitate literară a scriitoarei, susținută de familie și de cele două surori ale sale precum și de Cenaclul „Mihai Eminescu” din Montreal, se identifică cu efortul constant al diasporei române de a păstra vie limba și cultura românească. Prin publicările sale în reviste literare precum Candela de Montreal, Repere Literare și Observatorul din Toronto, Silvia Mariora își afirmă identitatea ca prozatoare, dar și ca mărturisitoare fără echivoca spiritului românesc aflat în exil. În anul 2024, autoarea a fost distinsă cu Diploma de Excelență la cea de-a 5-a ediție a Galei Artelor din Montreal, o apreciere firească pentru o operă care vorbește cu profunzime despre sensul existenței, o recunoaștere care certifică valoarea și impactul scrierilor sale în spațiul cultural al comunității române din Canada.

Ciclul ’’Scrieri mici pentru oameni mari’’ este, dincolo de titlu, un exercițiu de recunoștință față de viață, iar  cartea ’’Despre bătrânețe’’ este o carte care se citește cu sufletul, o confesiune universală despre demnitate, iubire și speranță, valori pe care literatura adevărată le lasă tăcut drept moștenire în inimile celor care știu să citească dincolo de cuvinte.

Cu o sensibilitate autentică și o remarcabilă claritate a discursului, Silvia Mariora reușește să transforme cotidianul în poveste și viața însăși în literatură. Scrierile sale sunt în esență, un elogiu adus vieții în toate formele și etapele ei, o pledoarie pentru bucuria de a fi, de a trăi și de a împărtăși povești, indiferent de vârstă, un discurs pentru zâmbetul care rămâne chiar și atunci când timpul pare să-l fi uitat, căci ’’Ridurile ar trebui pur și simplu să arate numai unde au fost zâmbete’’.( Mark Twain)

 

 

Mihaela CD

TWUC, LSR, WPAC