Conceperea păcii
După multe decenii de pace, Europa cunoaște din nou războiul între state. A
avut loc războiul din fosta Iugoslavia, ale cărui urme nu s-au stins. În 2022 a
izbucnit războiul din Ucraina, care poate aluneca oricând într-un conflict
larg. Este în curs conflictul dintre Israel și Iran. Mocnesc alte conflicte.
Tema păcii redevine astfel actuală: cum să se prevină războiul, iar în
conflicte oamenii să încheie pace?
Prin Pacea Westphalică, se instaura, desigur,
suveranitatea statelor. Rămânea însă de lămurit cum este posibilă pacea în
continuare. Răspunsul l-a dat abatele Saint Pierre (Pour rendre la paix
perepetuelle en Europe, 1712) în imaginea pretențioasă a „păcii perpetue”.
Odată cu proclamațiile Revoluției franceze, pe scenă a urcat tematica
drepturilor omului, încât Kant a reluat proiectul și l-a adus pe terenul
triplu: al dreptului statului naţional, al drepturilor omului și al dreptului
internaţional (Zum Ewigen Frieden, 1795). El a dat proiectul
juridic şi filosofic al lumii lipsite de războaie.
În
pofida aparenţei utopice, acest proiect nu a rămas pe hârtie. Preşedintele
Woodrow Wilson l-a pus în practică după Primul Război Mondial, organizând
conlucrarea naţiunilor. Pe această cale s-a ajuns la Liga şi, mai târziu, la
Organizaţia Naţiunilor Unite. Plecând de aici, la două sute de ani de la
reflecția lui Kant, Jürgen Habermas (Kant’s Idee des ewigen Friedens – aus
dem historischen Abstand betrachtet, 1995, în Habermas, Einbeziehung
des Anderen, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1999) a căutat să aducă la zi
abordarea păcii.
Habermas a arătat că în mod sigur Kant a procedat realist în raport
cu ce-i oferea epoca. El a observat că statele sunt suverane, dar ascultă de un
„congres” internațional. În această situație, Kant, neavând alte argumente la
dispoziţie, a apelat la „raţiunea” oamenilor.
„Apelul la raţiune” este legat la Kant de speranța într-un curs al istoriei dat
de „natura paşnică a republicii”, „forţa creatoare de comunitate a comerţului
mondial” şi „funcţia clarificatoare a sferei publice politice”. În fapt, însă,
argumentează Habermas, mersul istoriei a fost diferit (detaliat în A.
Marga, Filosofia lui Habermas, Editura Academiei Române, București,
2022). Republicile nu s-au dovedit a fi mai paşnice decât monarhiile, deşi au
schimbat exercitarea puterii. Extinderea comerţului mondial a adus nu doar
cooperare, ci și conflicte ameninţătoare. Sfera publică a statelor moderne a suferit
o schimbare structurală în urma căreia manipularea cetățenilor a înlocuit
clarificarea, iar, prin ong-uri, influența puterilor din lume a crescut.
În
această situație va trebui asumat, continuă Habermas, că o organizare a
„societăţii mondiale” prin instituţii proprii este indispensabilă. Drepturile
omului nu mai rămân doar în competenţa statelor, ci au prioritate pe agenda
internaţională.
Problema nu este, însă, deloc simplă. Cum se știe, Carl Schmitt a respins
folosirea doctrinei drepturilor omului ca bază a reorganizării relaţiilor
internaţionale, în care a văzut „un război prin care un stat anumit caută să
ocupe, în raport cu inamicul său în război, un concept universal, asemănător cu
folosirea abuzivă a păcii, dreptăţii, progresului şi civilizaţiei spre a le
reclama pentru sine şi a le nega duşmanului” (Carl Schmitt, Der Begriff des
Politischen, Dunckler & Humblot, Berlin, 1932). El era
încredinţat că dreptul internaţional moștenit ar fi capabil să rezolve
problemele ce apar.
Habermas a observat însă cu acuitate că tocmai dreptul internațional de
odinioară nu mai asigură pacea și protecția vieții, libertăților și drepturilor
oamenilor. El constată că „în forma sa clasică, dreptul a eşuat evident în faţa
războiului total desfăşurat în secolul al 20-lea”. O abordare internațională a
situației drepturilor omului a devenit astfel indispensabilă.
Doar că și aici realitățile au fost mai refractare decât speranțele, deși, la
rândul său, Habermas a procedat realist în raport cu ce-i oferea epoca. Numai
că nu s-a ajuns la o analiză a societăților din zilele noastre făcută cu
precizie, care să arate cum se stă cu respectarea drepturilor omului. Analiza
lucidă a fost sufocată deocamdată de propagandă.
Pe de altă parte, tribunalul internațional de la Nürnberg a putut ajunge la
rezultate valide juridic căci a distins riguros între învinovățiri generale și
decizii ale persoanelor implicate. În definitiv, ca să luăm aici doar un
exemplu, comandantul Wehrmacht-ului, feldmareșalul Keitel, a fost tras la
răspundere pentru decizii personale, sub propria semnătură. Distincția nu s-a
păstrat, încât inițiative ale procuraturii internaționale sunt mai curând
eforturi de denigrare propagandistică a unor personalități. Se speră ca propaganda
mai intensă să aibă trecere, or adevărul juridic și adevărul factual sunt cu
totul altele. Deloc întâmplător Statele Unite și alte supraputeri și țări, cu
riguroasă înțelegere a dreptului, nu recunosc deciziile tribunalului de azi.
Oricum, eficacitatea organizațiilor internaționale în menținerea păcii nu a
fost cea sperată. Habermas a dovedit, de altfel, că dreptul internațional, ca
orice drept, nu trebuie să se lase redus la acorduri semnate și le relații de
la un moment dat.
Astăzi, însă, odată cu războiul din Ucraina, avem de luat în seamă o realitate
și mai mult schimbată. Rădăcinile ei sunt identificate de școlile cele mai
puternice de relații internaționale, de la Chicago, cu John Mearsheimer, și
Harvard, cu Graham Alison și Steven Walt, precum, și de cei mai importanți
geostrategi europeni. Într-o lume condusă de o „geometrie variabilă a
supraputerilor” (A.Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu,
București, 2023), chestiuni nerezolvate la timp, neînțelegerile dintre
supraputeri, larga mobilizare a urii și înarmarea au dus în cele din urmă la
conflict deschis. A devenit clar că nu se mai poate miza doar pe natura
pașnică a regimurilor, precum Kant, nici pe organizațiile internaționale, cum
spera Habermas. Ceva în plus este necesar. Caut să-l circumscriu, în tentativa
(detaliat în A.Marga, Pacea astăzi, Editura Tribuna, Cluj-Napoca,
2024) de a contura un nou concept al păcii.
Înainte, însă, de a lămuri acest plus să observăm caracteristicile lumii
actuale, ce agravează situația belicoasă în care s-a ajuns în zilele noastre.
Astăzi, prin efectele îngemănate ale comerțului mondial, comunicațiilor
electronice și capabilităților militare, lumea a intrat în mobilizări mai ample
ca oricând. Trecerea la „istoria în format mare”, întrevăzută de Nietzsche, a
luat deja chip. S-a părăsit lumea „acordurilor” și s-a intrat în lumea
guvernată de „voințe de putere”.
S-a ajuns la globalizarea unor activități și la emergența unei ideologii
conform căreia lumea presupune un centru de decizie. Comunicațiile s-au
amplificat, iar cine le controlează are beneficii, încât contează faptele, dar
și narativul care le conferă semnificație. Cu mai multe șanse de comunicație se
ajunge, deocamdată, în mod paradoxal, la mai puțină comunicare între pământeni
și la explozia de fake news-uri. Mediatizarea a fost supusă exploatării
comerciale, încât se pretinde că s-a intrat în „epoca postadevărului”.
Propaganda a înlocuit adevărul.
Anul 2022 a schimbat cursul istoriei. A fost anul în care și-au început
istoria fenomene de genul răspândirii virușilor ca arme în presupusul “conflict
al civilizațiilor”, folosirii electronicii pentru citirea gândurilor altuia,
aplicării „uterului artificial” pentru generarea industrială de oameni.
La orice evaluare, crizele economică, de legitimare, de motivare, de inovație
– s-au adâncit. Ele nu s-ar adânci fără separarea democrațiilor de meritocrație
și urcarea la decizii a persoanelor neadecvate, care antagonizează oamenii și
au alergie la pace.
S-a trecut sub ochii noștri o linie roșie. La pupitrele de comandă din
societate s-au instalat confuzii – între deținerea puterii și
adevăr, democratizare și intervenții în forță, cugetare cu capul propriu și
aliniere, adevăr și propagandă, nu se mai probează adevărul, ci se impune, nu
se mai analizează, ci se îmbrățișează ideea fixă. “Societatea nesigură” de care
am vorbit în alt loc (A.Marga, Societatea nesigură, 2016) a devenit
atât de nesigură încât oportunismul pare multor oameni conduită rațională.
Constatarea lui Goethe – “mediocrul este prizonierul timpului și se hrănește cu
ce-i oferă acesta” – se confirmă.
S-a ajuns la „paralizarea” de conștiințe. Heidegger anticipa “uniliniarizarea”
conștiințelor, Marcuse de „unidimensionalizare” în condițiile modernității
târzii. Mentalitatea de „servitor al cauzei” dă din nou tonul.
Economia a devenit servitoarea celor care ajung la decizia politică. După ce
din Europa au plecat două războaie mondiale, acum pleacă o scindare a
lumii fără precedent. După decenii de pace redemptivă în Europa, înșiși lideri
europeni pledează acum pentru continuarea războiului și înarmare.
Se schimbă și ducerea războiului. Nu doar viruși scăpați din laboratoare sau
transportați de turiști, ci și dronele înlocuiesc mai departe confruntarea față
în față. Cu rezultatul – și mai mult diplomația este înlocuită cu recursul la
bombardamente.
Pacea nu se mai realizează prin simpla încetare a focului. Aceasta are de mers
mână în mână cu oprirea alimentării cu arme.
În aceste condiții, ale unui curs al istoriei nu sub luminile dreptului, ci sub
organizări ofensive, pacea este de gândit din nou.Proiectul de pacificare
durabilă este de reelaborat plecând de la impunătoarea viziune a lui Kant și
temeinica ei actualizare de către Habermas, dar trecând dincoace de
pragul amintit. Teza mea este că acest ceva în plus față de cei doi
gânditori înseamnă patru acțiuni luate împreună: a) înțelegerea precisă a
dreptului internațional; b) încheierea celui de al doilea război mondial și a
„războiului rece” cu tratate; c) reafirmarea suveranității naționale în cadrul
unui sistem westphalian înnoit; și d) încheierea unui tratat de securitate
internațională. Să detaliem.
La a): Se poate spune că reglementările de drept
contează dintotdeauna împreună cu condițiile adoptării lor, încât nu mai dă
rezultate invocarea dreptului internațional cât timp acesta este redus la
acorduri semnate cândva. Nu va fi pace fără a depăși reducerea dreptului
internațional la acorduri postbelice. Acestea au fost, desigur, oportune, dar
s-au dovedit insuficiente – chiar războiul o dovedește din plin. Nici chiar un
act precum „memorandumul de la Budapesta” (1994) nu este document nediscutabil
de drept internațional și stârnește îngrijorare faptul că, la „maidanul de la
Kiev”, care a răsturnat o guvernare legitimă, s-a răspuns cu distanțarea,
păguboasă pentru întreaga lume, a Rusiei de politica Europei – ne spune unul
din principalii istorici (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung.
Europa seit 1989, C. H.Beck, München, 2015, p.214). Unul dintre cei mai
prestigioși istorici francezi scrie că în deciziile ce s-au adoptat „s-a
urmat strategia precizată de douăzeci de ani de Zbigniew Brzezinski, constând
în a împinge înapoi URSS la frontierele Rusiei, contestându-i Ucraina, spre a-i
lua o mare parte de mijloacele puterii sale”. Această politică a și dus
la „revoluția portocalie”, din 2004, orchestrată de fapt din exterior (Gerard
Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Seuil, Paris,
2013, p.322). Un consilier al Casei Albe sub George Bush a reiterat opinia
că extinderea alianței militare atlantice spre Rusia riscă pacea (Richard
Hass, The World. A Brief Introduction, Penguin, New York,
2021, p.78), căci generează reacții.
Reprezentanții statelor semnează acte, dar semnăturile pot fi luate ca drept
internațional doar sub cel puțin două condiții: adoptarea în condiții normale,
fără presiuni ale situațiilor, și legitimitatea acelor reprezentanți și
validarea din partea parlamentelor reprezentative. Numai dreptul legiuitorului
democratic este legitim.
La b):
Fapt este, de asemenea, că nu avem nici astăzi reglementarea normalizării în
consecința celui de al doilea Război Mondial și a “războiului rece” care i-a
urmat. Știm prea bine că după războiul mondial s-a semnat Tratatul de
pace de la Paris (1947), care a consacrat pacea pe continent după ce
Germania capitulase în 1945. Dar, cum mulți experți au remarcat, s-a lucrat
infim la chestiunile teritoriale în consecința războiului. De aceea,
distincția, făcută inclusiv în tratatele internaționale de la nivelul anilor
șaptezeci – că una este recunoașterea frontierelor de facto și alta este
„reglementarea lor finală” în urma războiului – a fost corectă. Acele tratate
pot fi consultate de către oricine. Un ilustru președinte european a și spus
exact: în perioada postbelică nici un reprezentant al vreunui stat nu a avut
mandatul parlamentului statului său să negocieze teritorii.
În orice caz, nu se poate spune că neabolirea până la capăt a pactului
Ribbentrop-Molotov ar fi normală, cum admit implicit cei care reduc dreptul
internațional la acte adoptate cândva și nu vor să discute teritorii. Cum se
știe, pactul a fost abolit pentru țările nordice, dar nu și la Carpați și în
„județele sudice”. În plus, cunoscătorii arhivelor încept să relateze că Stalin
a spus că ocuparea acestor teritorii este pentru treizeci de ani! Și alte
acorduri între state, adoptate mult mai târziu, au prevederi pentru durată
stabilită. Oricum, o discuție dusă de cunoscători responsabili, privind
„reglementarea finală” ar fi utilă pentru întreaga Europă și ar încheia un
capitol nefast.
La
c): Suveranitatea națională rămâne stâlp al ordinii raționale a lumii. Dar
ea include azi, alături de conotația clasică – inviolabilitatea frontierelor și
neamestecul în treburile interne, două noi componente: securitatea
vecinului și luarea în considerare a istoriei. Conotația aceasta este cea a
acordurilor internaționale de după 1972 – Shanghai, Helsinki, Geneva,
Reykyavic, Moscova, Soci. Altfel spus, suveranitatea națională îl ia în
seamă pe vecinul care solicită securitate și se extinde asupra teritoriilor
deținute prin răpire. Există criterii istorice, demografice și de securitate
internațională, care pot călăuzi.Pe bună dreptate, Henry Kissinger (Word
Order, 2012) a pledat pentru „sistem westphalian înnoit”, bazat pe
suveranități.
La
d): Nu mai rezistă acordurile de securitate existente. Noile armamente
le fac deja caduce, iar „geometria variabilă a supraputerilor” a preluat
conducerea lumii. În plus, China vine inevitabil pe terenul european tocmai ca
urmare a acestei noi situații.
Drepturile omului sunt valori fundamentale ale vieții civilizate. Dar trebuie
ieșit din ideologizarea ce se face cu drepturile omului, căci antrenează
conflicte. Iar promovarea valorilor “lumii libere” nu s-a făcut niciodată cu
dictaturi teatrale precum cele din zilele noastre! Democrația se apără în mod
democratic – altfel nu izbutește!
Cum stau, așadar, perspectivele păcii astăzi? Să rezumăm concluziile.
Fără a lua în seamă abordarea păcii pe care am descris-o mai sus, se
ajunge la „pacea compromis”. Ea oprește un timp conflictul
satisfăcând orgolii sau oportunități, dar pregătește în tăcere, ca de atâtea
ori în istorie, alt conflict. Compromisurile s-au și dovedit generatoare de
războaie. Chiar istoria conflictului actual este fructul compromisurilor și
dovadă că jumătăți de adevăr nu rezolvă mare lucru.
Dată fiind dinamica de neoprit a modernității, nu ne este accesibilă „pacea
eternă”. Proiectul ei rămâne un reper normativ, dar cine îl folosește
nereflexiv ajunge doar să ia în brațe o parte sau alta, fără rezolvarea
conflictului.
Abia Problema este de acum aceea de a veghea la aducerea la masa
discuțiilor a forțelor legitimate democratic și a oamenilor capabili să
cuprindă realitatea în întregime, să elaboreze soluții responsabile și să
schimbe stările de lucruri.Se poate adăuga azi că a gândi cu capul propriu prin
sustragere din plasa propagandei devine imperativ – dacă se vrea pacea.
Kant a prezentat în termenii juridici ai timpului șase “articole preliminare în
vederea păcii între state”. Articolele sunt susceptibile de rafinare, în
termenii dreptului actual, pe linia rațională pe care au fost gândite. La ele
sunt de adăugat observațiile lui Habermas privind nevoia unei organizări
internaționale funcționale în vederea promovării păcii între state, ținând
seama de noile constelații ale societăților. Aș adăuga, însă, la articolele
existente, în optica “păcii durabile”, un alt “articol”, care ia în seamă
dependențele inevitabile ale păcii de persoana celor care ajung să decidă în
state: “așa cum astăzi cel care susține că ar exista doar o formă de democrație
nu poate fi democrat, căci împiedică opțiunea altora, tot astfel cel care nu-și
ferește propriul popor de distrugerile și suferințele războiului nu are ce
căuta la decizia statului din care face parte, căci aduce daune”. Iar daunele,
în interdependențele de astăzi, nu sunt doar locale.
Nu putem anticipa în detalii
cursul evenimentelor ce vor urma, dar câteva chestiuni sunt certe. Bunăoară, eforturile
de a se ajunge la pace în Ucraina nu pot ocoli chestiunea teritoriilor.
Administrația americană este informată că această chestiune ar fi cazul să fie
rezolvată – atât președintele, cât și vicepreședintele și secretarul de stat au
spus-o limpede. Și-au dat seama de la început de acest fapt și liderii unor
țări limitrofe. Ca și oamenii de bună credință de oriunde. Nu va fi pace
durabilă – s-ar putea să nu fie pace – și nici securitate europeană fără a
rezolva chestiunea teritoriilor, oricât de dificilă pare.
Este adevărat că
frontierele nu se schimbă prin forță – cum spune chiar acordul de la Helsinki
(1975). Nimeni nu se îndoiește de această prescripție. Numai că frontierele
existente la un moment dat trebuie normalizate, prin proceduri raționale, mai
ales atunci când ele trenează în urma războiului mondial și a „războiului
rece”, când nu sunt în tratate care reprezintă dreptul internațional și când
apar conflicte din cauza lor. (Din conferința A.Marga, Restabilirea
păcii în Europa și contribuția creștinismului, prezentată la reuniunea
internațională Paradigma creștină a unei Europe unite, organizată
de Universitatea din Craiova, 20-23 octombrie 2025)
Autor:
Andrei Marga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu