Dan Diaconu: Proștii firoscoși

Mi-au alunecat ochii pe o carte scoasă la Humanitas și am constatat, cu surprindere, că ăștia încă încalcă la modul nesimțit normele ortografice ale limbii române, scriind cu î peste tot. Tot recent am auzit opinia „doctă” a degeneratului Toader Paleologu, care se lăuda că el scrie cu î deoarece așa e coerent din punct de vedere lingvistic. Hai să înțelegem ce ce toată târla asta care se dă intelectuală este, în realitate, o adunătură de proști solemni.

La modul teoretic ei spun că atât â cât și î reprezintă același sunet, deci e ilogic să ai două litere pentru un singur sunet sunet. La modul teoretic, dar la modul practic vine întrebarea: Așa, e, boilor, doar că ce anume folosești? Â sai Î? E extrem de important!

Toată lumea știe că nu poți scoate din burtă regula, astfel încât, pentru a face lumină, trebuie să aduci un argument, iar acel argument, în astfel de situații, este cel etimologic. Culmea, în ceea ce privește litera î avem o particularitate interesantă. Majoritatea covârșitoare a cuvintelor care încep cu î, au ca următoare literă m sau n. Dacă nu mă înșel, doar vreo 6 cuvinte din română care încep cu î nu sunt în „grupa în sau îm”. Etimilogioc, cu mici excepții(de exemplu înger care vine din angelus(lat), pe filiera greacă άγγελος) acestea provin din latinescul in( de ex „înainte” vine de la latinescul “in ab ante”) sau de la franțuzescul en(care provine din aceeași moștenire latină). OK, cu asta am putea spune că e legitimă folosirea literei „î”. Doar că ceea ce am demonstrat este cu totul altceva, anume că este justificată folosirea literei î la începutul cuvântului.

Să trecem mai departe. Ce se întâmplă cu sunetele din interiorul cuvintelor? Aici fenomenul este diametral opus: din punct de vedere etimologic, majoritatea î-urilor din interiorul cuvintelor provin din a-uri latinești sau din alte limbi romanice. De exemplu câine-canis, mâine-main, pâine-pane, a mânca-manducare s.a.m.d. Din punct de vedere al fondului lingvistic, numărul cuvintelor conținând sunetul î în interiorul lor este mult mai mare decât cel al cuvintelor care încep cu î. Așadar, dacă ar fi vorba să se preia un singur sunet, din punct de vedere statistic acesta nu ar fi î, ci â. Dovada clară că ăia care scriu „turul 2 ânapoi” sunt, în realitate, mult mai deștepți decât șleahta de sfertodocți așa-zis intelectuali.

Dar, stați puțin că mai e o chestiune lăsată neacoperită, anume ce-i cu î-urile de la sfârșitul cuvintelor. Ei bine, aici, cu mici excepții(de ex. a coborî care se bănuiește că provine din latină, zic eu forțat deoarece e greu să ajungi de la descendere la coborî) e vorba de împrumuturi slavone. De exemplu: zăvorî-zavoru(slavă), ocărî-ocrajati(slavă). Ca și grafie e greu de decis deoarece, în general, î-ul românesc de sfârșit corespunde semnului moale(Ь) din slavonă, astfel încât preluarea î-ului de sfârșit poate fi considerată o regulă oarecum arbitrară, dar nu trebuie să uităm că majoritatea acestor î-uri provin din j sau i în slavona veche.

OK, după ce am văzut toată povestea, să înțelegem acum ce-i cu prostovanii noștri grupați în jurul rataților de la Humanitas, GDS și alte păduchelnițe bolșevice. Păi chiar asta e, bolșevismul. În anii 50, venirea tovarășilor pe tancuri a produs distorsiuni în lanț ale limbii și istoriei României. Din dorința de a șterge legătura vizibilă din spațiu dintre română și latină, s-a mers spre „demonstrarea” faptului că româna s-ar trage din slavonă. O aberație ca toate aberațiile aduse de bolșevicii veniți pe tancuri, indiferent că se numeau Bruckner, Solomon Moscovici, Mihai Roller, Tisimețki, Radu Florian etc. Și uite-așa a apărut „revoluția ortografică” din 1953 când, cu excepția cuvântului român și a derivatelor, totul se scria cu î. După Revoluție, în 1993, Academia Română a propus revenirea la scrierea cu „â” și, la modul esențial, la „sunt” în loc de „sînt”. Cu toate că pare ceva minor „a fi” este esența oricărei limbi, iar modul în care ticăloșii bolșevici au ajuns să distorsioneze limba prin acel impersonal sînt arată cât de departe se poate merge cu tembelismul.

Și uite așa constatăm esența încrâncenării proștilor firoscoși care se încăpățânează să scrie cu î și „sînt”. De fapt pe ei îi doare bolșevismul din care sunt alcătuiți și în care, din păcate, iată că ne-au adus pe căi demagocratice. Faptul că acuma am ajuns la negura anilor 50 este cauzat, între altele, și de presiunea culturală a acestor păduchi care, de fapt, în esență sunt niște proști solemni. Atât am avut de spus! Respectați limba română, caracterul ei latin și lăsați-i să meargă în iad pe toți maimuțoii comuniști care-o fac pe deștepții, ei fiind, în realitate, niște proști incomensurabili.

 

Autor: Dan Diaconu