Domnul Claude de Breb

                                  de Gheorghe Pârja

De câte ori trec pe cununa dealului și privesc în așezare satul Breb, de sub poala Gutâiului, două evenimente îmi stârnesc memoria: începutul carierei mele de învățător și prezența filozofului și antropologului francez Claude Karnoouh. Deși ne-am întâlnit în viață de puține ori, de domnul Claude mă leagă o întâmplare de găzduire. Ca dascăl în Breb, am locuit la familia Maria și Mihai Tiran. El făcea hamuri, ea conducea casa. Neavând copii, am fost ca pruncul lor. Oameni de mare frumusețe sufletească. După plecarea mea în cătănie, a venit în sat domnul Claude. A locuit la familia Tiran, tocmai în camera unde îmi făceam planurile de lecții și scriam poezii.

Domnul Claude a venit să ne cunoască sufletul. Cinci ani a scormonit, apoi a interpretat realitatea etnografică. El, care a copilărit la poalele munților Pirinei, a venit să cunoască o lume la poalele munților Gutâi. Cum a ajuns domnul Claude în Maramureș? Datorită lui Mihai Pop, lingvist și etnolog de referință, fost participant la Școala monografică a lui Dimitrie Gusti. S-au întâlnit la un colocviu la București. Domnul Claude a fost fascinat de Mihai Pop, iar savantul i-a înlesnit o călătorie de documentare în Maramureș, o cercetare pentru o teză de doctorat în România. El, absolvent de Sorbona. Își amintește domnul Claude: „Mihai Pop era privit ca un semizeu în satele maramureșene, pentru că de acolo se trăgea el, dintr-o familie de nobili maramureșeni. Era născut în Glod, ca fiu al unui preot greco-catolic ce slujise în Maramureșul istoric, la Apșa de Jos”.

Ajuns în Breb, domnul Claude cunoaște familia preotului Mircea Antal. În casa căruia am petrecut și eu multe seri de neuitat. Prin el l-am cunoscut pe marele botanist din Maramureș Arthur Coman. De neuitat este evocarea familiei preotului Antal. „Cu Mihai Pop vorbeam franțuzește, cu preotul Antal vorbeam nemțește, iar cu fetele lui, profesoare suplinitoare la Școala din Breb, vorbeam tot franțuzește.” În nouă luni, a învățat nu doar limba română, ci și contextul vieții oamenilor din Breb. Cum a fost privit domnul Claude de țărani? Mărturisește într-un interviu: „Țăranii erau scumpi la vorbă, la destăinuiri, dar încetul cu încetul, când au înțeles că nu sunt nici omul Securității infiltrat în sat, că nici spion occidental nu sunt și după ce m-au verificat în stilul lor că-s om bun, au început să se deschidă către mine”.

A ajuns să-și facă haine țărănești – cămăși, pieptar, gubă cu bătătură și urzitură din lână. Vorbea un grai maramureșean de toată frumusețea. Prieten cu diacul bisericii. Când i-a spus că americanii au ajuns pe Lună a fost întrebat de diac: „Și s-o-ntâlnit cu Dumnezeu”. Domnul Claude infirmă. „Atunci n-au nici o haznă”, a cugetat diacul. Antropologul crede că „țăranii din Maramureș au un simț impresionant al prezenței Domnului în viața lor”. Chiar și când spuneau „nu-i bai” aveau prezența Sacrului – păgâni sau nepăgâni, creștin sau precreștin, pentru cercetător nu conta.

Era captivat de forța lor interioară, pe care le-o dădea credința. Acum se pare că lumea aceasta începe să se secularizeze. De care ne dăm seama. Deocamdată prin Maramureș nu a ajuns apocalipsa. Asta ar trebui să intereseze. Domnul Claude de Breb rămâne un personaj care a fost privit din multe unghiuri. A fost curtat cu interes pentru cercetările etnografice, dar și cu suficientă prudență de cei care-i analizează opțiunile politice. Nu prea se împăca cu intelectualii de dreapta de la noi. A semnalat că exodul celor mai buni români nu-i a bună. Cum tristă este și scăderea demografică, amenințare pentru viitorul României.

Pentru mine, domnul Claude de Breb rămâne intelectualul care a spart monotonia unui sat, a căutat să-l înțeleagă. Și să spună și altora ce a înțeles. El nu a apucat să vadă Brebul ultimilor ani, cu noile amprente ale modernității. S-a stins din viață în urmă cu patru ani. Observațiile lui pun față în față două lumi, care există sub ochii noștri. Una arhaică, ce se subțiază pe zi ce trece și una care ne acaparează tot mai mult. Paradoxal, am face din țăran un personaj arhaic ce trebuie conservat, dar îl vrem și un cetățean al noilor timpuri. Claude numea acest paradox etnia-popor. Care nu știm cât va dura.

Când trec pe cununa dealului de la Budești la Ocna Șugatag, mă gândesc că în Breb un intelectual francez a avut o întâlnire umană, de o uriașă intensitate, cu oamenii de acolo. Eu îl iau în seamă mai ales că a locuit în camera unde îmi făceam planuri de lecții, ori scriam poezii.