DUMINICA A 22-A DUPĂ RUSALII (BOGATUL NEMILOSTIV ŞI SĂRACUL LAZĂR) LUCA 16, 19-31
Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în
porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un
sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se
sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau
bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui
Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi
ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul
lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe
Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă
chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai
primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi
acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Şi, peste toate acestea, între
noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici
la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te,
dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le
spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam:
Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame,
ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam:
Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva
din morți.
O pericopă a conștientizării, pentru a ne întreba
unde suntem? În ce grup ne aflăm? Suntem oare niște bogați ai vieții,
nemilostivi sau suntem niște săraci, niște Lazări, care ne așteptăm pomana? O
împărțire a societății în două. Care ar fi cea mai bună împărțire: cea între
bogat și sărac sau cea între milostiv și nemilostiv? Ce înseamnă a fi bogat sau
sărac? Care este momentul în care poți spune că ești bogat sau când poți spune
că ești sărac? Doar materia te face bogat sau sărac?
O sumedenie de întrebări la care nu poți răspunde
într-o prezentare omiletică de duminică. Dacă este vorba despre bogăția
efemeră, trupească sau materială, atunci se poate face acea delimitare între
oameni după cuantumul de avere? Dar ideea de avere este mult mai complexă. Nu
neapărat nuanța averii materiale, pe care o au doar unii, ci adevărata avere
este bogăția, mai ales cea sufletească. Poți fi oare un bogat sufletește? Cu
siguranță că da. Dar poți fi atunci nemilostiv dacă ești bogat sufletește?
Evident că da.
Cu alte cuvinte, poți fi bogat trupește, fără a fi
și sufletește. Sau poți fi bogat sufletește, fără a fi trupește. În ambele
cazuri Dumnezeu vrea să fii milostiv. Adică să dai, pentru ca şi celălalt care
are nevoie de tine să se împlinească prin tine. De ce te vrea Dumnezeu un
milostiv? Pentru că atunci ești asemenea cu El. Dumnezeu te-a creat prin
dăruire, spre dăruire. Ești un dăruit dăruitor. Uităm asta și ne vedem (dacă ne
vedem) că suntem doar dăruiți. Atât. Fără a mai fi și dăruitori. Credem că
darul este doar pentru noi, nu trebuie să fie dat mai departe. Uităm repede
expresia „dar din dar se face rai”.
Lazăr
era mai dăruitor, pentru că împărțea nimicul, resturile cu animalele
Sau de cele mai multe ori suntem asemeni bogatului,
care dăruia resturile de mâncare. O împărțire între Lazăr și animalele de pe
lângă el. Lazăr era mai dăruitor, pentru că împărțea nimicul, resturile cu
animalele care erau cu el. De multe ori am văzut câte un om al străzii ducând
cu el un câine și m-am rușinat. Am simțit în mine o acuză, căci eu nu hrăneam
nici un animal și nici un om al străzii și el din nimicul lui îl ținea aproape
și îi dădea din ce găsea. Nimic mai jenant. Mă admonestam pe mine însumi fără
să fac nimic în plus decât să mă simt jenat și penibil. Lazăr nu înseamnă
neapărat săracul de pe stradă, ci orice sărac care are nevoie de tine.
Sunt atâția săraci bogați, care totuși au nevoie de
noi. De regulă, vedem în această parabolă doar bogăția și sărăcia materială, un
bogat nemilostiv și un sărac Lazăr, care stătea la poartă. Dar este mult mai
mult: este vorba despre sărăcia în Hristos, de care multă lume suferă. Aproape
toți suferim de această sărăcie. Suntem săraci în trăirea lui Hristos, în
lacrima rugăciunii, în râvna Liturghiei. Uneori facem sau ne place să vedem în
Liturghie un spectacol frumos cu cor și slujire perfectă. Este mult mai mult:
Liturghia este lacrima noastră. Iar singurul care merită privit cu lacrimi în
ochi este potirul plin cu Trupul și Sângele lui Hristos. Creștinul adevărat are
chip de lumină și fața spre cer. El este taboric.
În această parabolă apare iarăși smerenia lui
Dumnezeu, care stă la masa lui Lazăr, nu la cea a bogatului. Hristos se satură
din cojile lui Lazăr și se bucură lângă câinii care ling rănile paraliticului
Lazăr. Acolo este Hristos, nu la masa plină de opulență, de vorbe goale,
ironice şi glumețe ale celor îmbrăcați în porfiră și vizon. Smerenia lui
Dumnezeu se simte mai bine lângă sărăcia noastră materială, dar bogată
sufletește decât lângă bogăția falsă, săracă în cele sfinte. El stă la ușă și
bate. Niciodată nu pleacă. Noi plecăm. El nu. Nu așteaptă Dumnezeu decât să
deschidem ușa și să ne facem inima o masă, un altar. El bate și așteaptă să ne
transforme Nain-ul nostru în Taborul de lumină și în cer. Îl doare că nu
deschidem ușa, că nu Îl chemăm la masă. Are atâtea să ne spună, are atâtea de
vindecat în noi și de înviat în sufletul nostru. Urcă Dumnezeu spre noi și noi
coborâm cu ale noastre pe lângă El, cu durerile sau bucuriile noastre efemere și
nu vrem să știm că El a venit să ne ia poverile și să ne dea seninul vieții și
al veșniciei. Uităm că suntem veșnici. Noi nu murim, ci mergem în veșnicie.
Suntem veșnicii lui Dumnezeu și vrem să fim lângă El în veșnicie, nu departe de
El.
Dumnezeu
coboară ca să ne ridice spre El
Acesta este creștinismul autentic: cel în care te
smerești ca să urci, căci Dumnezeu coboară ca să ne ridice spre El. Caută
ultima oaie pierdută, ca să o aducă în turmă. Aceasta este iubirea crucificată
a lui Dumnezeu care se revarsă asupra noastră ca iubire taborică, înlăturând
Nain-ul suferințelor. Dar și suferința este bună dacă devine un Nain, adică o
întâlnire cu Hristos. Cele mai frumoase momente au fost cele în care prin
lacrimi L-am văzut, L-am simțit pe Dumnezeu. Eu personal L-am văzut mai bine pe
Dumnezeu când am plâns decât când am râs. În lacrimi se vede mai bine Dumnezeu
decât în zâmbet. Voi toți ați avut lacrimile prin care L-ați văzut pe El în
iubirea voastră.
Trăim într-o lume în care multă lume, prea multă, se
plânge de depresie și singurătate. Rețelele de socializare vin cu acest
surogat: nu ești singur, suntem aici, scriem, postăm, dar de fapt este un
monolog al cuvintelor, al pozelor sau filmulețelor în care nu știm ce
transmitem, dar nu înlăturăm singurătatea. În momentul în care simți pe
Dumnezeu la ușa inimii tale, îți dai seama că nu ești singur, că ai atâtea să-I
spui, că sufletul și casa ta se umplu de sfinți, de Hristos și Maica Domnului,
încât nu îți ajunge timpul să le vorbești tuturor. Nu ești singur decât dacă
vrei să fii singur.
Bogăția
devine păcat când se aliază cu zgârcenia și egoismul
Să revenim la expresia pildei noastre: bogatul nu
era doar bogat, ci era egoist în felul lui lacom. Nu doar Lazăr suferea la
poarta lui, ci și animalele, câinii, care și ei își așteptau colțul de pâine ce
nu mai venea. Bogăția devine păcat când se aliază cu zgârcenia și egoismul,
când cel îmbogățit vede totul ca pe un „al lui” și nu ca pe un dar primit.
Suntem dăruiți de Creatorul nostru cu atâtea daruri, doar că nu le băgăm în
seamă. Darul trebuie să ducă spre dor. Când simți darul îți este dor de Cel
care ți le-a dat. Iar dorul se astâmpără în Liturghie. Acolo ni se împlinește
dorul. Liturghia nu este o simplă ceremonie cu finalitate euharistică, ci este
dorul după potir, dorul după El, dorul de a-I simți prezența și liniștea
harului. Avem alte fețe în Liturghie, avem un chip care tânjește atunci după
Chipul Lui. De aceea, preotul ne tămâiază chipurile, devenite icoane ale
Creatorului.
Lazăr devenise chip și icoană, căci acolo, în
liniștea sărăciei lui, se hrănea cu Dumnezeu, cu harul lui. Ce ciudat: pe Lazăr
Dumnezeu îl cunoaște cu numele, pe bogatul impozant, El nu îl cunoaște. Hrana
lui Lazăr era mai presus de cojile de pâine, era o Euharistie înainte de
împlinirea ei. Lazăr avea comuniunea cu creația, cu câinii care îi recunoșteau
sfințenia, dincolo de zdrențe. Lazăr avea un alt dialog, nu cu comeseni
petrecăreți și beți, ci cu lumea sfinților, a lui Dumnezeu care îi dădea acel
senin al vieții și al așteptării. Lazăr era fericit pentru că începuse să simtă
raiul și veșnicia. Nu bogatul trebuie invidiat sau luat ca model, ci frumusețea
lui Lazăr.
Autor:
Pr. prof. dr. Emil Jurcan – 02 Noiembrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu