Predică la Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair) (Luca 8, 41-56)
Și iată că a venit un bărbat, al cărui nume era
Iair; și acesta era mai-marele sinagogii. Și căzând la picioarele lui Iisus, Îl
ruga să vină în casa lui. Că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, și
aceea era pe moarte. Și pe când se ducea El, mulțimile Îl îmbulzeau. Și o
femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge și-și cheltuise toată
averea cu doctorii și de nici unul nu putuse să fie vindecată, s-a apropiat de
El prin spate, s-a atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit scurgerea
sângelui. Și a zis Iisus: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” Dar cum toți
tăgăduiau, Petru și ceilalți care erau cu El au zis: „Învățătorule, mulțimile
Te îmbulzesc și Te strâmtorează și Tu zici: Cine s-a atins de Mine?…”. Iar
Iisus a zis: „S-a atins de Mine cineva. Căci Eu am simțit puterea care a ieșit
din Mine”. Atunci femeia, văzând că n-a rămas tăinuită, a venit tremurând și,
căzând înaintea Lui, a spus în fața întregului popor din ce pricină s-a atins
de El și cum de-ndată s-a tămăduit. Iar El i-a zis: „Îndrăznește, fiică,
credința ta te-a mântuit; mergi în pace!” Și pe când El încă vorbea, a venit
cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: „Fiica ta a murit; nu-L mai supăra
pe Învățător”. Iar Iisus, auzind, i-a răspuns: „Nu te teme; tu crede numai, și
ea se va mântui”. Și venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât
numai pe Petru și pe Ioan și pe Iacob și pe tatăl copilei și pe mamă. Și toți
plângeau și se tânguiau din pricina ei. Iar El a zis: „Nu plângeți; n-a murit,
ci doarme”. Și ei Îl luau în râs, știind că ea a murit. Iar El, apucând-o de
mână, a strigat, zicând: „Copilă, scoală-te!” Și s-a întors duhul ei, și ea în
chiar clipa aceea a înviat; și El a poruncit să i se dea să mănânce. Și
părinții ei au rămas încremeniți. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ceea
ce s-a petrecut.
Evanghelia de față ne arată două minuni, fiecare cu
forța ei de a învedera deopotrivă putințele dumnezeiești ale lui Iisus și
credința primitorilor. Femeia sângerândă s-a atins de Iisus cu o credință pe
cât de mare, pe atât de discretă și de sfielnică. Și-a dorit anonimatul, însă
Iisus a vrut s-o vădească pentru ceilalți, dându-i un loc în pleiada ziditoare
a chipurilor evanghelice. Nu e de exclus posibilitatea ca Iair să fi luat o
pildă decisivă de la această femeie. Economia pasajului lucanic lasă loc pentru
o asemenea deducție. Nu poate fi trecut cu vederea nici contrastul subtil și
totodată similitudinile cazurilor celor doi „petenți” pentru izbăvire: femeia
nu cere în mod explicit vindecarea, Iair Îl roagă pe Iisus să vină în casa lui
(nici el nu cere în mod expres vindecarea copilei, fiind încredințat că fie și
numai prezența Mântuitorului în locuința lui ar fi fost binefăcătoare).
Remarcăm că Domnul Iisus nu face caz de atingerea care, după rânduielile
levitice, L-ar fi putut întina. Moise stabilise că femeia cu scurgere de sânge
(din alte cauze decât cea firească) este necurată, la fel și obiectele pe care
le va folosi. În consecință, și cei care se vor atinge de aceste obiecte devin
ritualmente impuri. Conform cărții Levitic (15, 25 ș.u.), unde găsim aceste
specificații, chiar și după vindecare, femeia care a suferit de o astfel de
hemoragie va fi socotită curată abia după ce vor trece șapte zile, iar în a
opta zi va aduce preotului, pentru jertfă, două turturele sau doi porumbei (una
pentru păcat, iar alta pentru ardere-de-tot). Aceste lucruri rămân în afara
preocupărilor lui Iisus. El insistă să deslușească în gestul tăinuit al femeii
credința care mântuiește.
Hristos purifică omul și lumea. Cu „puterea ce iese
din El”, omul are șansa imaculării spirituale, dacă va crede cu tărie multă.
Această curățire interioară echivalează cu o înviere a spiritului, cu o
renaștere. Și în cazul femeii care s-a vindecat de îndelungata ei maladie, și
în cel al fiicei lui Iair, învierea s-a produs prin atingerea lui Iisus. Când
credința omului și puterea lui Dumnezeu vin în contact, se produce minunea
izbăvirii celui dintâi. Femeia cu scurgere de sânge (care se numea Veronica,
după mărturia istoricului Eusebiu din Cezareea) a avut și a împlinit acest
gând: „De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca” (Mc 5, 28).
Îndurerat de agonia fiicei lui, Iair Îi cere
Domnului „să-Și pună mâinile pe ea, ca să scape și să trăiască” (Mc 5, 23).
Înainte ca duhul copilei lui Iair să se întoarcă și aceasta să învie, Iisus „a
apucat-o de mână” (Lc 8, 54). Ambele minuni conțin deci o atingere de Hristos
sau din partea lui Hristos. În primul caz, Iisus simte, dar nu vede atingerea,
în cel de-al doilea, omul nu vede, nici nu simte, ci doar se trezește din somn,
înviat de Domnul Vieții. Acest contact divino-uman este revelator. Care om
credincios nu și-a dorit să-L cuprindă în căușul lui de humă pe Dumnezeul pe
care-L iubește și-n Care își pune nădejdile cele mai adânci? Prin Iisus
Hristos, Care este „chipul nevăzutului Dumnezeu”, după expresia Sfântului
Apostol Pavel (Col. 1, 15), adâncul dor ontologic al omului de a „palpa”
transcendența, de a o simți cât mai aproape de puterile gândirii și ale
simțurilor sale își găsește alinarea. Faptul acesta are cele mai pregnante
conotații soteriologice. Prin Întruparea Fiului, Dumnezeu Se face asemenea nouă
pentru a ne învăța să ne facem asemenea Lui. Mântuirea e un dar, o deschidere
care îl cheamă pe om să participe din plin la viața Dăruitorului. Euharistia
Bisericii ni-L dă pe Hristos în mâini – întrupat, jertfit, înviat și înălțat
întru slavă – spre cuminecare fizico-duhovnicească, reală și deplin
mântuitoare.
Inspirata notație a lui Isaia își găsește loc
potrivit în acest context: „Iată, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să poată
izbăvi” (Is 59, 1). Știm încă de la Sfântul Irineu de Lugdunum († 202) că cele
două „mâini” ale Tatălui sunt Fiul (Logosul) și Duhul Sfânt, iar din Geneză
reiese clar că omul a fost creat de Dumnezeu printr-o acțiune specială.
Implicarea directă (până la atingere) a lui Dumnezeu în zidirea omului poate fi
dedusă din formele lingvistice utilizate de Moise: dacă la crearea luminii, a
tăriei și a tuturor ființelor vii, cu excepția omului, Dumnezeu se exprimă
într-un conjunctiv impersonal – „Să se facă…”, „Să fie…” -, la aducerea întru
ființă a omului, Domnul folosește pluralul personal, autoangajant, mobilizator,
treimic: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră…” (Fac. 1, 26).
„Cel
ce vindecă toate bolile tale”
În paginile Scripturii, nu o dată este menționată
atingerea îngerului, prin intermediul căreia sacrul străpunge imanența lumii de
sub cer, epifania este mijlocită. Este, bunăoară, și cazul lui Ghedeon, care a
văzut cum îngerul Domnului a atins jertfa (carnea și azimile) pe care el o
pregătise și din piatră a ieșit foc, mistuind ofrandele (Jud. 6, 21).
Tactilitatea nu are doar implicații materiale, microbiologice. Ea împrumută,
transferă și transformă. Când este învestită din ambele direcții cu potențe
ziditoare, prin atingere se comunică niște energii, un râu spiritual se
instituie între persoane, o interlocuire în duh se realizează. „Își vorbesc
sufletele”, cum ar spune un personaj al lui Camil Petrescu. Muzele îl atingeau
pe artist, iar acesta se simțea locuit de o forță extranee care-i dădea
imboldul să creeze.
Cel care atinge are acces cumva la poarta ființei
celuilalt, pe când acesta se extinde în cel care l-a atins. Contactul fizic are
adesea darul de a facilita sau, de ce nu, a descoperi o înrudire spirituală. O
strângere de mână, o mângâiere pe obraz, o mână pe umăr, susținerea de braț în
cazul greutății de a te deplasa, o îmbrățișare pot fi semințele unor trăiri
interumane de-a dreptul înnobilante. Mântuitorul Însuși atribuie un caracter
special întâlnirii de acest fel cu femeia bolnavă câtă vreme, îmbulzit din
toate părțile de oameni, afirmă focalizator: „S-a atins de Mine cineva”.
CINEVA-ul acesta singularizează contactul, restrânge aria comunicării în duh.
Fapt este că doar atingerea femeii a fost simțită de Domnul, și aceasta
datorită imensei credințe cu care ea a întins mâna spre colțul hainei Lui, văzând
în El „pe Cel ce vindecă toate bolile tale”
(Ps 102, 3).
Ca să fii curățat de boală în trup, pe Domnul
trebuie să-L atingi cu inima curată. „Se atinge cu o inimă curată de Hristos
cel care își dă seama că El este deopotrivă cu Tatăl”, comentează edificator
Fericitul Augustin. Atât femeii, cât și copilei, Iisus li se adresează cu
„Fiică”, ceea ce denotă o părtășie, un duh comun, o apropiere. Și femeia
suferindă, și Iair își câștigaseră această comuniune cu Iisus prin credința
lor. După ce, ținându-i mâna într-a Lui, i-a strigat în aramaică Talità kumi!
(Mc 5, 41), „s-a întors duhul copilei și a înviat”. Atingerea Fiului comunică
energia Duhului Sfânt care, cum știm din Scriptură și din Crez, este „de viață
Făcător”. Puterea lui Hristos alungă cumplita opreliște a morții și îi redă
omului starea naturală. Iată sensul tuturor minunilor săvârșite de Iisus.
Credinţă
şi nimic altceva
Lovit cu vestea morții fiicei sale, Iair primește în
schimb de la Iisus aceste cuvinte: „Nu te teme; tu crede numai, și ea se va mântui”.
Marele test al credinței se dă în circumstanțele cele mai potrivnice. Adevărata
credință este cea care rămâne în picioare când totul în jur a căzut, când nimic
nu o (mai) susține. În astfel de situații grele să nu uităm că imposibilul
omenesc este doar prima literă a putinței Lui infinite. Nu-ți trebuie decât
credință, nimic altceva. E suficient, totodată suprem și sublim, să crezi, ne
învață Domnul aici și peste tot în Evanghelie. Tu crede numai… În ce să creadă?
În Puterea care o vindecase pe femeia bolnavă. În El, Dumnezeu-Mântuitorul. Să
fim convinși că Iisus iscă dialogul cu femeia vindecată, demascând-o, făcând-o
să-și mărturisească gestul furtiv în aparență, tocmai pentru a-i arăta lui Iair
în ce (și cum) trebuie să creadă. Nu avem o mențiune expresă a credinței lui
Iair ca răspuns la îndemnul primit, dar prin faptul că Iisus Își continuă
drumul spre casa fruntașului de sinagogă se înțelege că atitudinea acestuia nu
L-a dezamăgit pe Mântuitorul.
Ajuns în casa unde se afla copila decedată, El le
spune celor de față, contrariindu-i: „N-a murit, ci doarme”. În aceste cuvinte
ale lui Iisus se află sâmburele tare al viziunii creștine asupra morții. Copila
este moartă fiziologic, însă această moarte a ei devine reversibilă numai prin
intermediul puterii dumnezeiești de a da viață, putere pe care El, Iisus, o
are. Să ne amintim dialogul purtat de Domnul cu ucenicii Săi la auzul morții
lui Lazăr: „Prietenul nostru a adormit, dar Mă duc să-l trezesc”. Zăbavnici în
a înțelege gândul divin asupra morții, ucenicii Îi răspund: „Doamne, dacă a
adormit, va scăpa”. Evanghelistul face o precizare semnificativă: „Iisus însă
vorbise despre moartea lui (Lazăr), dar ei credeau că vorbește despre adormirea
prin somn”. Atunci Iisus le clarifică totul, spunând: „Lazăr a murit; și Mă
bucur pentru voi că Eu n-am fost acolo, pentru ca voi să credeți…” (In 11,
11-15). Ceea ce pentru om e moarte, pentru Dumnezeu e doar adormire, pentru că
la El nu există moarte, ci numai „lumina Vieții” (In 8, 12). Pentru cel care a
trăit întru Hristos, moartea nu e moarte, ci somn. Mai mult, e „somn învietor”,
cum frumos și profund grăiește imnografia pascală despre Mântuitorul
înmormântat cu trupul, dar pogorât cu sufletul Lui asumat de Dumnezeire în
vintrele iadului și ale morții. Trezirea fiecărui om care a murit „cu nădejdea
învierii și a vieții veșnice” este garantată irevocabil de Învierea lui
Hristos, Cel ce „pentru noi a murit pentru ca noi – ori de veghem, ori de
dormim (cu sensul de «a fi adormit» în Domnul) – împreună cu El să viețuim” (I
Tes. 5, 10).
Vindecarea în trup, învierea, mântuirea totală sunt
darurile Celui Care ne-a plăsmuit întâi, la începutul lumii, și a doua oară,
prin întruparea, Evanghelia, moartea și învierea Sa. Tot ce ne revine nouă,
aspiranților la darurile Sale desăvârșite, este să ne „atingem” de El cu inima
curată, drept împlinindu-I cuvintele și voia.
Autor:
Pr. Marius Daniel Ciobotă – 09 Noiembrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu