de Gheorghe Pârja
Era într-o zi de joi, 16 noiembrie, din anul 2000.
Au trecut 25 de ani. Eram la biroul din redacția ziarului. Alături,
credinciosul meu radio, fixat pe România Actualități. La ora 13, buletinul informativ
s-a deschis cu o știre care mi-a marcat definitiv destinul literar. S-a rupt o
creangă noduroasă din stejarul care crescuse falnic în Maramureș. Crainica, cu
vocea adecvată, a spus țării: „Criticul literar Laurențiu Ulici, președinte al
Uniunii Scriitorilor din România, senator în Parlamentul țării, a încetat din
viață, în urma unei intoxicări cu monoxid de carbon, în noaptea de miercuri
spre joi, adică 15 spre 16 noiembrie a anului 2000.
Laurențiu Ulici a fost găsit mort joi, în jurul orei
9, într-o locuință din comuna Pârău, județul Brașov. Alături de el a murit și
șoferul său, Costel Tucă. Trista știre am publicat-o în ziarul de a doua zi. Și
am măsurat drumul lung al frunzei căzătoare. Pentru mine a început un timp al
confuziei, al întrebărilor care să descifreze misterul acestei morți
neanunțate. Am început să ne alarmăm cu telefoanele. Așa am aflat că moartea
s-a datorat unei sobe defecte, dintr-o casă nelocuită. Laurențiu se afla în
zonă pentru o întâlnire literară. Am luat legătura cu prietenul Gheorghe Mihai
Bârlea, pe atunci prefectul județului Maramureș, și cu Echim Vancea, pe atunci
directorul Bibliotecii municipale din Sighetul Marmației, și ne-am organizat
sufletul pentru doliu.
Eram printre prietenii apropiați ai lui Laurențiu.
Am vorbit cu Mama Doca, care-l prețuia nespus. A plătit să se tragă clopotele
morții, la Desești, de joi până duminică. Am coborât în București. Dar nu
singuri. Domnul Bârlea a trimis și trâmbițașii din Strâmtura. Regretatul nostru
frate și prieten Vasile Bârlea, cu oamenii lui, a cioplit într-o noapte crucea
de lemn din Maramureș. Am ajuns în aula Uniunii Scriitorilor din București,
unde era depus Laurențiu. Lume multă, îndoliată. Am descoperit o fotografie de
la tristul eveniment. La catafalc, în moment de reculegere, stau Echim Vancea,
Vasile Muste, Ion Bogdan, Ileana Mihai, sigheteanca venită de la Breaza și cel
care scrie.
Apoi, ceremonia de la Biserica Amzei. Aici am adus
cuvântul de rămas-bun din partea Maramureșului. Că Laurențiu Ulici avea
rădăcini paterne aici, mai precis în Rona de Jos. La plecarea cortegiului
funebru de la biserică, în frunte se aflau trâmbițașii din Strâmtura. Vesteau
că maramureșeanul, discret și profund, trecea pentru ultima oară pe Calea
Victoriei spre Cimitirul Bellu. Ajunși la celebrul cimitir, noi, maramureșenii,
la care s-au adăugat Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu și Adrian Alui
Gheorghe, am purtat crucea pe brațe până la mormânt. Care se află în
vecinătatea lui Marin Preda.
S-au spus cuvinte de rămas-bun din partea scriitorilor
și oamenilor politici. Era senator al României. A fost vocea culturii în
Parlament. A inițiat legi care sunt și astăzi în viață. A fost de față și
președintele Emil Constantinescu, care l-a apreciat ca fiind unul dintre marile
spirite critice din cultura română. M-am cutremurat că trebuie să leg câteva
idei în preajma lui Mircea Ionescu-Quintus, pe atunci președinte al Senatului.
Conu Alecu Paleologu a pus un trandafir alb pe crucea din Maramureș. Lumea
îndoliată s-a risipit. Noi, cei din Maramureș, am mai stat un timp lângă
mormântul proaspăt. Și priveam crucile din Maramureș, din preajmă, care stau la
locurile de veci ale lui Nichita Stănescu, Ion Iuga, Grigore Hagiu.
Da, astăzi se împlinesc fix douăzeci și cinci de ani
de la stingerea din viață a lui Laurențiu Ulici. Care pe lângă obârșia lui
maramureșeană a fost ziditor de evenimente literare de rang internațional pe
plaiurile noastre. De la Sighetul Marmației, la Desești, de la Rona de Jos, la
românii din dreapta Tisei. Confrații i-au recunoscut valoarea intelectuală.
Nicolae Manolescu: „A fost o personalitate! Unul dintre cei mai importanți
critici români din ultimele decenii.” Fănuș Neagu, la Biserica Amzei: „Vestea
este zguduitoare. Mă înspăimântă că lumea scriitorilor plătește un tribut
enorm. Cu fiecare scriitor care pleacă, lumea se face mai tristă, mai goală.
Când moare un scriitor, moare o literă din alfabet.”
În Maramureș, nu l-am uitat. Dovadă stă cartea
„Portret de grup cu Laurențiu Ulici”, singura reverență națională în sfertul de
veac de absență. Biblioteca municipală din Sighetul Marmației și Școala din
Rona de Jos îi poartă numele. Ideile lui ne-au rămas cărare de urmat. Tocmai
pentru a da sens drumului lung al frunzei căzătoare. Care a stat pe o creangă
din stejarul falnic al literaturii române. Că acesta era crezul lui Laurențiu.
Opera lui stă mărturie. A intuit că în Maramureș este o mișcare literară care
are nevoie de aripi. Și s-a făcut ziditor, dar și dătător de zboruri. Mi-a spus
pe prispa casei mele din Desești: „O să dureze mult, foarte mult, până o să
facem ceasuri ca elvețienii, mașini ca nemții, rulmenți ca suedezii, dar avem
un avantaj competitiv indiscutabil asupra lumii întregi: nimeni nu face cultură
română mai bine ca noi!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu