Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Păstrând neîntreruptă rânduiala așezată în anul 2008
privind anii omagiali și comemorativi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a proclamat anul 2025, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al
Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și
mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea.
De-a lungul celor 100 de ani de activitate şi
organizare instituțională, Patriarhia Română a propovăduit Evanghelia și a
condus credincioșii, prin lucrarea Duhului Sfânt, către Hristos, Mirele
Bisericii, fiind în același timp și un factor de unitate națională, stabilitate
socială și înflorire culturală, iar duhovnicii și mărturisitorii ortodocși
români din secolul al XX-lea au fost trăitori și apărători ai credinței
ortodoxe în timpurile ostile ale regimului comunist ateu.
Patriarhia
Română a devenit simbolul unității spirituale a tuturor românilor ortodocși
Atât recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Române din anul 1885, cât și ridicarea ei la rangul de Patriarhie, la 4 februarie
1925, reprezintă două evenimente istorice de importanță capitală pentru viața
bisericească a poporului român, deoarece au influențat în mod deosebit
dezvoltarea instituțională și administrativă dinamică a Bisericii Ortodoxe
Române, fiind și expresia firească a unității spirituale și naționale realizate
prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Canonizarea sfinților români,
înființarea de noi eparhii, organizarea diasporei ortodoxe române, aportul
consistent al Bisericii Ortodoxe Române în domeniul relațiilor interortodoxe,
intercreștine și interreligioase nu s-ar fi putut realiza fără aceste momente
providențiale ale istoriei și devenirii sale.
Întemeiată în contextul istoric al României Mari,
Patriarhia Română a devenit simbolul unității spirituale a tuturor românilor
ortodocși, reuniți între aceleași hotare naționale, după secole de separare
administrativă și bisericească.
Marea Unire a determinat schimbări importante
inclusiv în viața Bisericii noastre, impunându-se principiul organizării
unitare a vieţii bisericești în toate provinciile regatului României Mari. La
31 decembrie 1919, a fost ales Mitropolit primat Episcopul Miron Cristea al
Caransebeşului, care participase la actul istoric de la 1 decembrie 1918, fiind
unul dintre ierarhii care au oficiat slujba de Te Deum pentru întrunirea
delegaților votanți ai Rezoluţiei de unire de la Alba Iulia și membru al
delegaţiei transilvănene care a înmânat Actul Unirii regelui Ferdinand la 14
decembrie 1918, în Bucureşti.
În acest context, mai multe personalități
bisericești, politice și culturale au susţinut și argumentat ideea înfiinţării
Patriarhiei ca act de prestigiu pentru o Biserică autocefală şi pentru România
Întregită, care, după Revoluția bolșevică (6-7 nov. 1917), „era cel mai mare
stat ortodox din Europa”, așa cum menționa profesorul Alexandru Lapedatu,
ministrul cultelor (Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte și
documente, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1926, p. 11), și
„singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici
autonome” (Arhim. T. Simedrea, Patriarhia Românească…, p. 7), cum constata
savantul Nicolae Iorga. În 4 februarie 1925, la propunerea Mitropolitului Pimen
Georgescu al Moldovei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât
înfiinţarea Patriarhiei Române, propunere votată în unanimitate. În aceeași
ședință, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin a dat
citire Actului de Înfiinţare a Patriarhatului românesc și hotărârea a fost
comunicată guvernului spre legiferare. După adoptarea proiectului de lege de
către corpurile legislative (12 și 17 febr. 1925), legea a fost promulgată de
către regele Ferdinand I la 23 februarie 1925, fiind publicată în Monitorul
Oficial din 25 februarie 1925. Astfel, după Marea Unire, diversitatea
organizării bisericești din Basarabia, Bucovina și Transilvania a făcut
evidentă necesitatea unei unificări sub o singură autoritate bisericească,
având sediul la București.
Patriarhia Ecumenică, reprezentată de Patriarhul
Vasile al III-lea (1925-1929), a considerat „binevenită şi îndreptăţită […]
ridicarea Bisericii-surori din România la vrednicia patriarhală” („Tomosul
Sfintei Patriarhii Ecumenice, nr. 1579”, în: Arhim. T. Simedrea, Patriarhia
Românească…, p. 133). Tomosul Patriarhului Ecumenic emis la 30 iulie 1925 a
consfințit în mod canonic demnitatea patriarhală a Bisericii Ortodoxe Române,
iar întronizarea primului Patriarh, Miron Cristea, la 1 noiembrie 1925, a
marcat începutul unei noi epoci a Ortodoxiei româneşti.
În cei 100 de ani de activitate, Patriarhia Română
s-a afirmat ca o instituție fundamentală pentru păstrarea identității naționale
și spirituale a poporului român. Ea a traversat şi perioade istorice foarte
dificile, ca dictatura regală, regimul antonescian, dar mai ales regimul
comunist ateu, unind suferinţa cu speranţa şi supraviețuind cu vigoare, pentru
a înflori, după 1989, într-o perioadă de renaștere spirituală și misionară de
mare amploare.
Patriarhii care au păstorit Biserica Ortodoxă Română
în acest secol (1925-2025) au fost ierarhi înţelepţi şi demni, care au
contribuit, fiecare în felul său, la continuitatea și dezvoltarea vieții
bisericești în poporul român.
Dorința credincioșilor ortodocși români de a avea o
nouă Catedrală Patriarhală, ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru
înfăptuirea României întregite, a fost împlinită prin edificarea Catedralei
Naţionale. Astfel, în anul Centenar al României Mari 2018 a fost sfințit, la 25
noiembrie, Altarul Catedralei Naționale, cu hramurile Înălțarea Domnului (Ziua
Eroilor) și Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, iar
la 26 octombrie 2025, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie,
Izvorâtorul de Mir, s-au sfințit exteriorul și pictura Catedralei Naționale, un
dar al poporului român dreptcredincios izvorât din credința în Dumnezeu și
cinstirea eroilor români.
Prin toate elementele ei componente, Catedrala
Națională poate fi considerată astăzi o carte deschisă de teologie ortodoxă,
scrisă în piatră, culoare și lumină, care cheamă la rugăciune și comuniune
sfântă. Prin sfințire, ea devine pregustare a comuniunii eterne cu Sfânta
Treime din Împărăţia cerurilor, adevăr foarte puternic subliniat în slujba de
sfinţire a bisericii, când se cântă troparul: „Această casă Tatăl a zidit-o,
această casă Fiul a-ntărit-o, această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a
luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit sufletele noastre”. Deci, Biserica a fost
sfințită prin harul Preasfintei Treimi, pentru a fi oamenilor corabie a
mântuirii, spaţiu cruciform al comuniunii credincioșilor cu Hristos Cel
răstignit, înviat şi înălţat întru slavă la cer și, totodată, casa
Preasfintei Treimi.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, generozitatea Guvernului
României și contribuția clerului și credincioșilor români din România și din
afara ei, Biserica Ortodoxă Română are acum în Bucureşti o catedrală
reprezentativă pentru credinţa și evlavia majorității poporului român.
Catedrala nouă din București se numeşte Catedrală Naţională pentru că se află
în capitala României și au loc aici şi ceremonii cu valoare de simbol
național, fiind dedicată tuturor eroilor români din toate timpurile.
Edificarea şi sfințirea Catedralei Naţionale
înseamnă împlinirea unui ideal, pe care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel
l-a primit drept mandat, împreună cu Sfântul Sinod, cu clerul şi credincioşii,
de la vrednicii noștri înaintași, iar realizarea acestui ideal a primit
conținut concret în special prin manifestarea cooperării tuturor ierarhilor
Sfântului Sinod în sprijinirea acestui proiect, atât prin adoptarea hotărârilor
sinodale necesare, cât şi prin continuarea realizării Colectei naţionale
bisericeşti în eparhii.
Cu acest prilej, mulțumim tuturor donatorilor și
binefăcătorilor pentru sprijinul acordat în împlinirea acestui ideal românesc,
în anul plin de lumină al Centenarului Patriarhiei Române.
Acești
sfinți reprezintă rodul cel mai de preț pe care Biserica noastră l-a adus în
acest secol
La aniversarea Centenarului Patriarhiei Române
(1925-2025), se cuvine să-i cinstim în mod deosebit pe marii păstori de
suflete, preoți mărturisitori, mucenici și mari duhovnici, care au strălucit
prin faptele lor vrednice de laudă în acest răstimp de 100 de ani, ca rodiri
sfinte ale Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos pe pământul românesc.
Astfel, în ziua de 4 februarie 2025, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
a proclamat canonizarea a 16 sfinți români care au mărturisit credința în
Hristos în perioada grea a regimului comunist din România. Acești sfinți
reprezintă rodul cel mai de preț pe care Biserica noastră l-a adus în acest
secol, deoarece prin ei se arată concret lucrarea tainică a harului Duhului
Sfânt în Biserica Ortodoxă Română.
Aceștia au fost canonizați pentru că în viața lor
s-au arătat semnele sfințeniei: Ortodoxia credinţei, viaţa sfântă de pocăinţă
şi rugăciune, iubire smerită şi milostivă faţă de aproapele, mărturisirea
jertfelnică a credinţei și facerea de minuni, precum și evlavia poporului faţă
de ei. Biserica îi cinstește mai ales pentru că au rezistat cu bărbăție și
demnitate persecuțiilor și au mărturisit adevărul lui Hristos, chiar și în
condiții de tortură și moarte, oferind astfel un exemplu viu de trăire creștină
deplină.
Printre noii sfinți canonizați recent, care
împodobesc calendarul Bisericii noastre se numără mucenicii care au mărturisit
credința în Hristos cu prețul vieții lor. Îi menționăm pe Sfântul Preot Mucenic
Constantin Sârbu, care a primit moarte martirică pentru că a refuzat să trădeze
Taina Sfintei Spovedanii; pe Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj,
care a fost arestat pentru activitatea sa catehetică, apărând ora de religie în
școli, murind în chinuri cumplite în penitenciarul de la Aiud; pe Sfântul
Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, mare nevoitor isihast, care a mărturisit
credința în Hristos, murind mucenicește în penitenciarul de la Târgu-Ocna; pe
Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, care în urma unor bătăi cumplite
a murit mărturisind pe Hristos în Mănăstirea Lainici de pe Valea Jiului; pe
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, preot în parohie și profesor de teologie,
care a trecut la Domnul după grele suferinţe în penitenciarul de la Aiud; și pe
Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, care la vârsta de 80 de ani a
fost deportat, dezbrăcat, bătut, tras de barbă, înfometat și umilit,
încredințându-și sufletul lui Dumnezeu, în biserica Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu din orașul rusesc Kazan în Uniunea Sovietică.
Totodată, amintim ceata preoților mărturisitori în
închisorile comuniste, care și-au sfințit viața prin răbdare, dragoste și
smerenie, iertând pe cei care i-au bătut, chinuit și batjocorit, mutându-se
astfel cu pace la cereștile lăcașuri. Între acești plăcuți ai lui Dumnezeu se
cuvine să îi menționăm pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim,
rugător isihast și pictor de biserici, care a mărturisit credința în Hristos
în penitenciarele de la București, Jilava, Aiud, Galați și Balta Brăilei, după eliberare
devenind unul dintre cei mai îndrăgiți duhovnici ai Capitalei, fiind numit de
Părintele Cleopa Ilie de la Sihăstria „Apostolul Bucureștilor”; pe Sfântul
Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului
al XX-lea, care a supraviețuit anilor de închisoare de la Jilava și Aiud, fiind
prețuit ca traducător și tâlcuitor al Filocaliei românești și al altor texte
patristice, precum și ca un înţelept dascăl al spiritualității românești; pe
Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, care a trecut prin patru
detenții, după eliberare fiind obligat să locuiască în lume, însă păstrând în
taină rânduiala de viețuire monahală, săvârșind, după adormirea în Domnul,
mai multe minuni; pe Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, care a pătimit
în lagăre de muncă și închisori, fiind un mare rugător, după adormirea în
Domnul trupul său fiind descoperit întreg și cu bună mireasmă, săvârșind
mulțime de minuni; și pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia,
unul dintre cei mai mari misionari români din perioada interbelică pentru
teritoriul dintre Prut și Nistru, care a mărturisit credința în Hristos opt ani
în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică, după adormirea sa în Domnul,
sfintele sale moaște arătându-se izvorâtoare de mir.
De asemenea, printre sfinții care au fost proclamați
anul acesta se află și soborul cuvioșilor, care au fost recunoscuți de poporul
dreptmăritor ca fiind rugători, duhovnici și povățuitori înțelepți ai
sufletelor pe calea mântuirii. Printre acești mari rugători isihaști și
duhovnici se numără: Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, care a dus o viață
de aspră nevoință pustnicească, plin de smerenie și dragoste față de cei care
îl cercetau, după adormirea în Domnul săvârșind mai multe minuni; Sfântul
Cuvios Cleopa de la Sihăstria, unul dintre cei mai iubiți duhovnici români ai
secolului al XX-lea, mare predicator și apologet ortodox, povățuitor înțelept
al clericilor și al credincioșilor, care a primit de la Dumnezeu și darul
facerii de minuni; Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, smerit
duhovnic rugător, care întreaga sa viață s-a remarcat prin harisma
neagonisirii, fiind un părinte milostiv și oferind tot ceea ce avea pentru a-i
ajuta pe cei care erau în nevoie, după adormirea sa în Domnul fiind numit de
popor „Apostolul moților”; Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de
Sus, care a fost călăuzitor al multor suflete pe calea mântuirii, pentru viața
sa sfântă primind de la Dumnezeu darul înainte-vederii și al facerii de minuni;
și Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova, smerit misionar și
duhovnic în Banat, care a păstrat cu multă râvnă rânduiala vieții călugărești,
pentru smerenia și nevoințele sale primind de la Dumnezeu darul vindecării și
al izgonirii duhurilor necurate.
În fața numeroaselor probleme materiale și spirituale
ale lumii de azi, celebrarea Centenarului Patriarhiei Române ne cheamă la o
reflecție profundă asupra misiunii și responsabilității noastre de a păstra
și transmite mai departe lumina credinței ortodoxe și a unităţii naționale, în
spiritul înaintașilor noștri. Centenarul Patriarhiei Române este așadar un
moment de sfântă bucurie și recunoștință pentru întreaga Ortodoxie românească.
Privind retrospectiv, vedem nu doar o istorie bogată, ci și o moștenire
spirituală luminoasă, lăsată de înaintașii noștri – patriarhi, ierarhi, preoți,
monahi și credincioși mireni, care au apărat și transmis credința ortodoxă de-a
lungul timpului.
Unitatea bisericească și demnitatea Bisericii
Ortodoxe Române ca Patriarhie ne cheamă la o comuniune spirituală profundă în credință,
în rugăciune și în slujire, contribuind la întărirea și promovarea unității
bisericești și naționale, urmând exemplul înaintașilor noștri care au văzut
Patriarhia Română ca fiind simbol al slujirii unității spirituale a poporului
român.
Cu ajutorul Milostivului Dumnezeu, ne aflăm la
începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului. Această
perioadă este, în primul rând, o pregătire de sfințire a sufletelor și a
trupurilor noastre, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, dar și un prilej de
întrajutorare și milostenie. Faptele milosteniei creştine, privite ca roade ale
dreptei credințe, sunt forma concretă a iubirii smerite față de Dumnezeu și de
oameni.
În contextul actual, marcat de criză economică și de
nesiguranță a vieții, este necesară în continuare înmulțirea rugăciunii pentru
încetarea războaielor şi pentru întărirea spirituală a celor care suferă din
cauza acestora. Astăzi, când în jurul nostru se înmulțesc însingurarea și
depresia, sărăcia şi nesiguranța zilei, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să
ne întărească în lucrarea noastră creștină de ajutorare a bolnavilor,
bătrânilor, orfanilor, săracilor şi a celor îndoliaţi şi întristaţi.
De aceea, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor
mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, ca
în fiecare an, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale,
colecte de alimente, haine şi bani. Acestea vor fi distribuite celor aflaţi în
suferinţă şi lipsuri, familiilor defavorizate sau cu mulţi copii, bătrânilor și
persoanelor singure, fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în
mediul rural.
Fiind încredințați că veţi arăta şi în acest an
dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti la
această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulţumim pentru
generozitatea dovedită constant şi vă reamintim cuvintele Domnului Iisus
Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).
Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i
binecuvânteze pe toți românii din România și din afara ei, dăruindu-le sănătate
și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre
bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni.
Cu multă bucurie și prețuire, vă îmbrățișăm
părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru
Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să
fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).
Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române
†
Daniel
Arhiepiscopul
Bucureştilor,
Mitropolitul
Munteniei şi Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu