Tăcerea… uimirea…

Of, vine-n liniște tăcerea!

Ce-o să fac, Doamne, cu atâta tăcere?

Mi-am dorit să ajung în Zare, dar Zarea mereu se-ndepărta de mine.

Acum, se apropie singură, nesilită.

Ce să fac cu atâta Zare?

Zgomotele se fac din ce în ce mai mici.

Ce să fac cu atâtea?

Și Orizontul la care atâta tânjeam se îndepărta de mine.

Acum se apropie.

Ce să fac cu atâta Orizont?

Și ochii albaștri ai mamei, ochii cu care vă privesc acum (îmi sunt altar), mă urmăresc, dar ce să fac cu ei?

Și timpul care nu-mi ajungea s-a săturat de mine și eu de el.

Ce să mai fac acum cu atâta timp?

Și ochii verzi ai tatălui care mi-au fost pavăză și scut mă cheamă.

Ce să mai fac cu ei acum?

Degeaba mă cheamă.

Voi merge la ei când „Cineva” va vrea, dar la ce să mă duc?

Mi-am lăsat copilăria-n crengile unui dud care a asistat la nașterea mea, bătrână acum.

O altă parte a sfintei copilării mi-a luat-o-n păstrare câinele Ursei.

Ce să mai fac cu el și cu ea acum?

Ultima porție am lăsat-o-n floarea salcâmului aplecat din fascinanta poiană a Sudosului copilăriei.

La ce-mi mai trebuie acum?

Este mirific să-ți vezi copilăria prin ceața vremii atât de neputincioasă, atât de bătrână.

Picură tristeți pe glezne când simt cum trece uimirea.

O ciurdă sălbatică colesterol de glicemică se cațără pe acoperiș. Îmi verifică țiglele, iar o haită sălbatică de junghiuri se instaurează-n jungla încheieturilor care dor și mă dor.

Bătrânețea cu-ale ei „daruri” mă umblă de mână prin vâltoarea vieții.

Și ce dacă?

Convoaie, convoaie se duc la locul lor, dar fără mine.

Ce vă veți face fără mine?

Vă spun (tot) eu:

Nimic!

Puiu RĂDUCAN

29102025 De pe pat de suferință, B. Olănești