Un ceas de răscruce pentru țară

                                      de Gheorghe Pârja

Povestea regionalizării României este un subiect pus în circulație în urmă cu un sfert de veac. E adevărat, la temperaturi diferite. Lipsa unui consens politic și reticența de a modifica Constituția au transformat acest proiect de țară într-o lungă amânare. Între timp, s-au adâncit decalajele regionale, cu blocaje administrative și presiuni din partea Uniunii Europene. Unii pricepuți spun că această reformă nu mai poate fi amânată. În ultimul an, subiectul a fost din nou adus în discuție publică, cu mai mare intensitate. Răsfoind dosarele regionalizării, decupate de pe felurite site-uri, am ajuns la părerea că pentru unii comentatori noua împărțire administrativă a țării este un fapt care trebuie făcut în primul rând din rațiuni financiare, dar nu puțini o tratează cu maximă seriozitate, analizând avantajele, dar și pericolele care se ascund în spatele acestei noi geografii.

Spun, fără nicio exagerare, că regionalizarea este o cumpănă de țară. Îmi aduc aminte de ultima împărțire administrativă, întâmplată în anul 1968. Eram elev la Pedagogica sigheteană și priveam cu interes cele două hărți ale României. Una cu cele 16 regiuni, cea veche, și alta cu noile județe. Erau panouri mari, puse în vitrinele magazinelor din urbea dintre ape. Țin minte că a fost o propunere susținută cu dârzenie pentru ca Maramureșul Istoric să devină județ. Cum a mai fost. Au fost delegații de maramureșeni la București, dar harta a fost desenată după criteriul economic, care a avut prioritate. Acum ni se propune o nouă cumpănă de țară.

Cum spuneam, tratată cu intensități diferite. Am cules câteva abordări din ultima vreme. Istoricul Dobrin Dobrincu sugerează ca la dezbaterile privind noua regionalizare să ia parte reprezentanți ai societății civile, precum și ai mediului de afaceri. De asemenea și mediul academic să aibă un punct de vedere. Mai adaug eu că trebuie invitați să gândească acest proiect extrem de important istorici, sociologi, autorități locale, care cunosc realitățile. S-a pronunțat și Emil Boc, primarul Clujului, fost premier al Guvernului României, care a schițat un proiect. În viziunea lui, țara ar avea 8 regiuni, care nu mai au denumiri istorice, ci au devenit puncte cardinale. Ciudată formă de a uita de geografie și istorie.

Regiunea ar urma să ia din atribuțiile Guvernului, dar și din cele ale actualelor consilii județene, pentru absorbția de fonduri europene. UDMR vrea județele din regiunea Centru – actualele județe Covasna, Harghita, Mureș, pentru a constitui o entitate distinctă. Varianta unei regiuni compuse din județele Alba, Sibiu și Brașov, alături de cele trei județe amintite, ar scădea procentul etnicilor maghiari. Remarca asta am luat-o din proiectele vehiculate prin presă. Am întors foaia și am întâlnit și varianta cu 15 regiuni. În care comuna să aibă 5000 de locuitori, iar orașul cel puțin 10 000 de locuitori. În variantele parcurse de mine există abateri serioase de la limitele istorice. Regiunile cu valoare istorică se regăsesc fragmentate în două sau trei regiuni. Un fel de sfidare greu acceptată de unii dintre noi.

Mă gândesc cum vor fi rezolvate problemele legate de identitatea istorică a Maramureșului, ori a Bucovinei. Un autor de proiect sugerează acordarea unor componente suplimentare, care ar asigura o autonomie lărgită în raport cu regiunea. În regiunea de Nord-Vest ar intra Maramureșul, Satu Mare, Bihor, Bistrița-Năsăud, Sălaj, Cluj, evident cu capitala la Cluj-Napoca. Într-o altă variantă, Maramureșul și-ar da mâna cu Bihorul. În alta doar cu Satu Mare… Nu știu care ar fi reședința regiunii. Se crede că potențialul identității regionale – obiceiuri, tradiții, moștenire istorică, culturală și socială – ar fi mai bine valorificat. Aici am dreptul să mă îndoiesc, deoarece simt risipirea energiilor identitare. Ce s-ar putea rezolva prin regionalizare? Nivelul de dezvoltare economică, probleme legate de centralizarea excesivă și a procesului decizional, distanța puterii decizionale politice, fonduri europene.

Ce nu se poate rezolva repede în viziunea grupului de la universitatea clujeană? Lipsa unui stat puternic și a unei strategii reale, dispariția industriilor țării, paragina unei părți a terenului agricol, ignorarea potențialului turistic, incapacitatea elitelor de a coagula în jurul lor energii necesare, apatia, educația precară, sărăcia, legislația bolnavă… Există multe păreri, atât pro, cât și contra, care consideră că eventualul proces de regionalizare ar face bine țării, dar sunt și observații care conțin multe îndoieli. Regionalizarea României stă între pericole și oportunități. Se mai spune într-un proiect că în țara noastră există circa 200 de orașe mici și aproximativ 1200 de comune care se confruntă cu o presiune financiară considerabilă. Acestea sunt nevoite să apeleze la bugetul de stat pentru a putea face față costurilor de funcționare din cauza veniturilor locale insuficiente. O realitate de care nu s-a ținut seama când orgoliile unora au vrut ca multe sate să devină comune, și multe comune să devină orașe.

Acum se vede. Și sper ca partea economică să fie principalul motiv al regionalizării! Cred în consultarea foarte serioasă, cu argumente, a autorităților locale, care cunosc realitatea. Cum văd primarii regionalizarea? Sugerez celor care sunt preocupați de acest fenomen, de o importanță majoră pentru destinul țării noastre, să-și exprime punctele de vedere. Mă preocupă identitatea națională. Județele României, spun cei de la Bruxelles, nu s-ar califica în prezent la dimensiunea definită de Uniunea Europeană. Regionalizarea este o cumpănă de țară. Această balanță ar fi bine să fie cât mai echilibrată. Să se armonizeze interesul statului, cu cel al cetățeanului. Să nu se aplice un șablon conceput la Centru. Atenție! Este un ceas de răscruce pentru România.