MIHAI EMINESCU

 În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim „ziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”.

Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolele de faţă se prezintă o parte din gândirea sa, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor, și dacă au şi capacitatea.

În  fiecare  casă  de  rumâni, chipul  lui  Eminescu  se  cuvine  să  stea  între  două  candele,  ca  o  icoană  sfântă. Fiecare bun român (iubitor de țară, de neam și de strămoși), ar trebui să vadă în Eminescu pe adevăratul Mesia al neamului românesc care, prin opera sa, a deschis calea auto-eliberării şi înălţării fiinţei naţionale. Urmând cuvintele pline de înțelepciune ale lui Eminescu, românii pot afla calea mântuirii din prăpastia în care am căzut.

În articolele trimise cu prezenta se prezintă o parte din scrierile care dau imbold, adevărate „energii ale cuvântului”, ale lui Eminescu, pe care tot poporul și, în special conducătorii săi ar trebui să și le însușească drept principii de viață.

Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița.

09.01.2026

******

Eminescu în cuvinte pline de înțelepciune

 

09.01.2026Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

 

Cuprins:

1. Eminescu despre politică și politicieni

2. Eminescu despre guvernare

3. Eminescu despre pătura superpusă

4. Eminescu despre muncă

5. Eminescu despre patriotism

6. Eminescu despre credință și religie

7. Citate diverse de Eminescu

8. Mari personalități despre Eminescu

Bibliografie

 

 

În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim „ziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”.Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolul de faţă doresc să prezint o parte din gândirea sa economică, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor și dacă au şi capacitatea.

 

În  fiecare  casă  de  rumâni, chipul  lui  Eminescu  se  cuvine  să  stea  între  două  candele,  ca  o  icoană  sfântă. Fiecare bun român (iubitor de țară, de neam și de strămoși), ar trebui să vadă în Eminescu pe adevăratul Mesia al neamului românesc care, prin opera sa, a deschis calea auto-eliberării şi înălţării fiinţei naţionale. Urmând cuvintele pline de înțelepciune ale lui Eminescu, românii pot afla calea mântuirii din prăpastia în care am căzut.

În cele ce urmează se prezintă o parte dinpildele care dau imbold, adevărate „energii ale cuvântului”,ale lui Eminescu, pe care tot poporul și, în special conducătorii săi ar trebui să și le însușească drept principii de viață.

 

1. Eminescu desprepolitică și politicieni

 

Gândirea politică a lui Eminescu a fost exprimată în zeci de articole, publicate în mai multe ziar și reviste.

Din scrierile cu caracter politic ale lui Eminescu rezultă:

1) exactitate, conştiinciozitate, corectitudine, patriotism și profesionalism în cercetarea fenomenelor descrise;

2) polemicile sale necruţătoare, riscante (unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul) făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;

3) concepţia sa unitară despre economie și despre politică, privite ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice şi politice, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit;

4) că analizele sale politice sunt fundamentate pe o temeinică și o profundă cunoașterea vieții economice, sociale și politice din vremea sa.

Mihai Eminescu a fost şi va rămâne peste veacuri atât Poetul Nepereche, cât și un mare ziarist, cu analize economice și politice permanent de actuale (de când le-a publicat și până în prezent), din care politicienii și guvernanții ar avea multe de învățat.

Din numeroasele articole pe teme politice ale lui Mihai Eminescu am selectat câteva „esențe” care sunt perfect de actuale și pentru societatea noastră de azi.

Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele politice eminesciene.

Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.

Numeroase sunt articolele și cărțile în care se iau citate/texte din Eminescu și se răstălmăcesc, se explică, se interpretează în mod eronat, atât din incompetență profesională, cât și în mod voit.

Eu am considerat că textele de mai jos sunt atât de clar exprimate de Eminescu și pe înțelesul și al omului de rând încât nu mai necesită alte explicații.

Am considerat inutil să mai explic textele de mai jos pe care, citindu-le și omul simplu, le înțelege corect și pe deplin și despre care spune „da, foarte adevărat, parcă sunt scrise pentru zilele noastre”.

Eminescu atacă, pe un ton amar, dar de un sarcasm incendiar, politicianismul din vremea sa, îi dezavua pe politicieni, considerându-i panglicari și negustori de vorbe. „Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale.”

Ceea ce a scris Eminescu în publicistică despre politică și politicienieste de actualitate și în prezent, așa după cum se poate constata fie și numai din următoarele citate ale sale:

„Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 februarie 1882).

„Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 aprilie 1879).

„Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatîrnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi Parlament, nu mai e decît manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1880).

„Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi străruinţă. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politiceau devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opţiuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 4 ianuarie 1881).

„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pămînt pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17 august 1882).

„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”. (Mihai Eminescu)

„Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului”. (Mihai Eminescu)

„Justiţia, subordonată politicei, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”. (Mihai Eminescu)

„Un om de stat, precum şi o politică de stat stau pururi deasupra partidelor, încât idealul unui om de partid e opus acelui om de stat.”

„Un rău politicse poate vindeca pe timp cât puţini îl văd; când îl vede toată lumea, el nu mai e vindecat.”

„Orice zgârie-hârtiecare nu avea idei a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă.”

„Funcţiunile publicesunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi.”

„Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor.”

Energia cuvântului: „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu despre politică).

„Astăzi, ţara e condusă de ciocoi de toţi cîţi au devenit instrumente străine și au adus ţara în sapă de lemn.” (I.H. Rădulescu. Echilibru între antiteze)

 „S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.” (Eminescu)

„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».” (Mihai Eminescu)

„Nu poate o nație să fie pururea condusă de neadevăr și de corupție.” (M. Eminescu).

„Ierarhia socială n-ar trebuii să fie decât o ierarhie a muncii.” (Mihai Eminescu)

„Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.” (Mihai Eminescu)

 „Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor, decât priveliștea corupției și a nulității recompensate.” (Eminescu, în „Timpul”, 26 mai 1882)

„Egalitatea nu există decât în matematici.” (Mihai Eminescu)

„De oameni de caracter are nevoie statul, nu de deştepţi cu o morală îndoielnică, fiindcă ei propagă relaţii de vicleşug şi brutalitate.” (Eminescu)

„[...]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar.[...] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive.” (Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.)

„[...]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune.” (Eminescu)

Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni.” (Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1)

„Ferește-te de omul fățarnic, ca de cea mai hidoasă fiară, dar mai ales ferește-te să nu fii și tu ca el… Când te întâlnești cu el, îți strânge mâna între amândouă palmele sale. Îți zâmbește cu căldură și orice îi spui aprobă și te admiră. Vorbește de rău pe cei care crede că-ți sunt dușmani. Laudă pe cei pe care-i crede că-ți sunt prieteni și te proslăvește pe tine, pe deasupra tuturor.” (Mihai Eminescu)

„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” (Mihai  Eminescu)

Multe ar avea de învățat politologii și politicienii noștri actuali, din publicistica eminesciană.

Ne întrebăm, însă, dacă au și citit-o?

 

2. Eminescu despre guvernare

 

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.” (Mihai Eminescu)

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.” (Mihai Eminescu)

„Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 decembrie 1882).

„Demagogia la noiînsemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881).

„Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasăa voit să stea alături cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti „patrioţi”, căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărăt în privire morală şi în privire materială.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 martie 1881).

„Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvărşire– iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hîrtie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 februarie  1879).

 „Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 3 mai 1879).

„Mitae-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 aprilie 1879).

„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 15 mai 1879).

 „Trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 26 mai 1883).

„Toate  numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”. (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20-21 aprilie 1881).

„Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că „progresul” nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 iunie 1879).

„Eşti „patriot” de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 mai 1881).

„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 8 august 1880).

„Poporul a pierdut de mult încredereacă lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878).

„Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 7 aprilie 1879).

 „Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întodeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 mai 1879).

„Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 28 septembrie 1880).

„Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878).

„Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mînuit în contra chiar a existenţei statului.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 5 decembrie 1882).

„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grâu poate trăi foarte bine, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o naţiune agricolă pe lângă una industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi de acea câştigă într-un an„ cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi”. (Mihai Eminescu).

„[...]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune”. (Mihai Eminescu)

Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni”. (Mihai Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”. (Mihai Eminescu)

„Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor”. (Mihai Eminescu)

 „[...]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a producecu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar[...].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.).

[...] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive” [...].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.).

„Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi”. (Mihai Eminescu)

 

3. Eminescu despre pătura superpusă

 

„Avem de-o parte rasa românească cu trecutul ei, identică în toate ţările pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale.” (Eminescu)

„Cea dintâi datorie a naţiunii, dacă vrem să se întemeze și economiceşte și moraliceşte, e sarunce pătura de paraziţi de deasupra-i în gunoiul din care a ieşit[...]. Curăţată de pătura de paraziţi, naţia îşi va reveni în fire”. Ce este pătura superpusă ?Este un „concept fără determinare etnică desemnând o asociaţie de exploatatori fără principii, legaţi între ei prin demagogie și prin fapte şi comportamente, care au toate aceleaşi comportamente: contribuie la degradarea fondului biologic al unui popor, la declinul economic al acestuia și la dezintegrarea lui cultural-spirituală.” (Eminescu. Vezi Ilie Bădescu. Sociologie eminesciană, Galaţi, Porto-Franco, 1984, p. 107)

„Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupule faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.” (Eminescu)

Extrase din „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881 (vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83): „Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate țările pe cari le locuiește, popor cinstit, inimios, capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și de patriotism, rasa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. Această teorie am espus-o în mai multe rânduri, dar «Românul» s-a ferit de-a ne răspunde. „E o cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din asemenea adunături și pentru un partid în care, la zece nume, afli abia unul românesc.” (Mihai Eminescu)

„Elemente străine, îmbătrânite și sterpe, s-au amestecat în poporul nostru și joacă comedia patriotismului și a naționalismului. Neavând tradiții, patrie hotărâtă ori naționalitate hotărâtă, au pus totuși, mâna pe statul român. Conștiința că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o țară vrăjmașă. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naționalității, ci realizarea unei serii de idei liberale și egalitare cosmopolite.” (Mihai  Eminescu)

„Străini superpuşi fără nici un cuvânt naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881).

„Nu e vorba doar de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1879).

„Peste noapte şi prin surprindere, am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvîntului care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului...” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 decembrie 1887).

„Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasă !” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 mai 1882).

„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi– de ieri – alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntrul n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 1 aprilie 1881 şi 29 iulie 1881).

Vom „avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă legal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 februarie 1879).

„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 iunie 1881).

„Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmulţit în România, numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre - numai că nu ale indigenilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 25 septembrie 1882).

„Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei.” (ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881).

„Acest spectacol al exclusivei stăpîniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrateasupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881).

„Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit odată.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17-18 august 1881).

„[…]Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii[…]

[…]Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! […]

[…]Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. […]

[…]Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire[…]

[…]Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”

(Versurile din poezia Scrisoarea III-a, de Mihai Eminescu)

În sens eminescian: „Fanarul”: un cartier al orașului turc Istanbul. „Iloţii”: populație din Fanar aservită otomanilor; erau persoane care nu aveau nici drepturi de proprietate și nici drepturi cetățenești. „Fanarioți”: un cerc restrâns de aristocrați care alcătuiau pătura superioară a societății în Imperiul Otoman. „Saltimbancii”: oameni care trece cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter. „Irozii”: oameni care au comportări asemenea lui Irod.Irod cel Mare, fost rege al Iudeii între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr., despre care în Biblia se menţionează că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Bethleem, cel care a fost descris de istoricul Flavius Josephus ca fiind „cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”, care „a domnit ca o fiară” treizeci şi şase de ani.

 

4. Eminescu despre muncă

 

„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.” (Mihai Eminescu)

„Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.” (Mihai Eminescu)

„Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.” (Mihai Eminescu)

„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grâu poate trăi foarte bine, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o naţiune agricolă pe lângă una industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi de acea câştigă într-un an„ cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi”. (Eminescu).

O constantă a publicisticii lui Eminescu este preţuirea muncii, munca fiind „mijlocul care va ridica poporul nostru“: „O singură buruiană de leac pentru acest scop: munca. Muncă nu comunalism, iată mijlocul care va ridica poporul nostru.“ (Mihai  Eminescu)

„Temeiul unui stat e munca şi nu legile – bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă, iar materia vieţii de stat e munca, scopul muncii: bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale.“ (Mihai  Eminescu)

„E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greu­tățile vremurilor au știrbit-o. Dar această țară mică și știrbită e țara noastră, e țara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc. Într-însa găsim toate putințele dezvoltării, întocmai ca într-una oricât de întinsă. Athena era un petec de pământ și totuși numai din comorile ei și-a luat împărăția lui Alexandru podoabele măririi. S-o facem mare pe țărișoara noastră prin roadele muncii noastre și prin mărimea vredniciilor ­noastre.” (Timpul, IV, 1879).

 

5. Eminescu despre patriotism

 

„Măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul și le alege după plac.” (Mihai  Eminescu)

„Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţiune industrială, măcar pentru treburile noastre, dar vezi că omul trebuie să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după aceea abia legile şi instituţiile naţiilor industriale.” (Mihai  Eminescu)

„Adevărații apostoli ai libertății erau, înainte de toate, români pătrunși de conștiința unității noastre naționale” (Tradiții istorice, „Timpul”, noiembrie 1879);

 „Independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice” (Geniul neîmbătrânit al istoriei românilor, „Timpul”, februarie 1880).

„Eminescu rămâne conștiința noastră cea mai înaltă. Nimeni n-a fost mai preocupat mai mult decât el, de soarta poporului român și de destinul lui în istorie. Ideea cea mai scumpă a lui Eminescu a fost aceea a unității naționale. Acestei idei sacre i-a consacrat întreaga viață.”

Venind în contact, cu uimire, cu mari comunități românești, răspândite în toată Peninsula Balcanică, Eminescu scrie apăsat: „NU există un stat în Europa orientală, NU există o țară de la Adriatica la Marea Neagră care să NU cuprindă bucăți din naționalitatea noastră” (Românii Peninsulei Balcanice, „Timpul”, 1878).

În viziunea lui Eminescu, poporul român este „bun, blând, omenos”, îngăduitor, „cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism”, tolerant, cu „o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului”. „Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice dumnezeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă” (Curierul de Iaşi, noiembrie 1876).

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înalţă la putere - popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri” (Din manuscrise, Opere, vol. IX); „Căci e un popor viteaz, drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a recâştiga chiar ­vechea şi admirabila lui calitate de a judeca toate lucrurile cu sânge rece şi de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice pentru acest bun-simţ, într-adevăr superior, sunt multe: evlavios fără a fi bigot (...) şi drept, fără fineţe juristice, el s-a judecat fără cod civil şi penal 500 de ani aproape. Reîntoarcerea la acele calităţi ale strămoşilor, la vitejie, dreptate şi cuminţie, va fi începutul unei epoce de adevărată regenerare” (Timpul, 27 iunie 1879); „Încolo foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi” (Timpul, 16 decembrie 1879).

Atâta vreme cât vom reveni la Eminescu, ne vom putea recăpăta verticala şi vom găsi o cale pentru a ne izbăvi de amnezie şi de starea de dezbinare dintre noi şi de înstrăinare faţă de propria fiinţă, faţă de propria realitate şi identitate. Iubirea faţă de ţară şi legătura cu trecutul, pe care le găsim în mod desăvârşit exprimate şi manifestate de Eminescu, sunt condiţia esenţială pentru ca acest popor să aibă un viitor demn.

Vezi pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html

 

6. Eminescu despre credință și religie

 

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.” (Mihai Eminescu)

„Suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru (Isus Cristos n.n.) nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură.“ (Mihai  Eminescu)

„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.” (Mihai Eminescu)

„Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră.” (Mihai Eminescu)

„La început, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţa,

Pe când totul era lipsa de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.

Când pătruns de sine însuşi, odihnea Cel nepătruns,

Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.

Caci era un întuneric, ca o mare fără rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.”.

                                     (Eminescu, in Scrisoarea I-a).

 

7. Citate diverse de Eminescu

 

„Egalitatea nu există decât în matematici.” (Mihai Eminescu)

„Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.” (Mihai Eminescu)

„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.” (Mihai Eminescu)

„Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere...” (Mihai Eminescu)

„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.” (Mihai Eminescu)

 „Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”. (Mihai Eminescu)

„Totul ia timp… și timpul ia tot.” (Mihai Eminescu)

„Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav.” (Mihai  Eminescu)

„Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!” (Mihai  Eminescu)

„Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.” (Mihai  Eminescu)

„Toate sunt mărginite, durerea nu…” (Mihai  Eminescu)

„Cauza proprie a relelor noastre e lipsa de cultură adevărată”, scria Eminescu, dovadă că își însușise teoria lui Titu Maiorescu, după care există o cultură adevărată și o pseudocultură sau o spoială de cultură.

„Presiunea înjoseşte, pasiunea înalţă.” (Mihai  Eminescu)

„Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.” (Mihai  Eminescu)

„Citeşte! Citind mereu, creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini, din care vei intocmiintelesul si filosofia vietii.” (Mihai  Eminescu)

„Vai de biet român săracul. Întărit tot dă ca racul…” (Mihai Eminescu)

 

8. Mari personalități despre Eminescu

 

Nicolae Iorgaaprecia că „Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei.” O altă afirmație, foarte fermă, a aceluiași savant Nicolae Iorga, este aceea că opera lui Eminescu reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de un român vreodată.”

G. Călinescuîl definea pe Eminescu drept „poetul nepereche”, în egală măsură, „poetul național – poet universal.”

Filosoful Constantin Noicaîl numea „Omul deplin al culturii românești”.

Petre Țuțeal-abotezat „românul absolut”, remodelând titlul celebrei cărți a italiencei Rosa del Conte: Eminescu sau despre Absolut, care, în traducere elementară, este echivalent cu Eminescu sau despre Dumnezeu.

Mircea Eliade: „Eminescu este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.”

Constantin Noica: „Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi”, căci „măsura noastră este Eminescu”, îndemnându-ne „a-l cunoaşte mai bine pe Eminescu noi înşine şi a-l face mai bine cunoscut întregii lumi.”

Nicolae Steinhardt: „A vorbi despre Eminescu înseamnă pentru un român a se cerceta pe sine.”

Constantin Noica: „Eminescu este conştiinţa noastră cea mai bună”, fiindcă el nu este doar cel mai mare poet al nostru, făuritor al limbii române literare şi ridicându-se, prin opera sa artistică neîntrecută, la anvergura de poet universal, ci şi o uriaşă conştiinţă, situându-se permanent în „adevărul naţiei româneşti” (Zoe ­Dumitrescu Bușulenga), căruia i s-a dedicat până la jertfa de sine.

Prin opera sa literară, poetul nostru naţional, „domnul cel de nemurirea noastră” (Grigore Vieru), a făcut ca „forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veș­mântului și cugetării românești”, după cum a intuit Titu Maio­rescu.

Ovidiu Ghidirmicpunctează decisiv, în termeni deosebit de expresivi și vibranți: „Publicistica eminesciană este de o tulburătoare actualitate. Publicistica rămâne magma fierbinte a operei eminesciene, o rană deschisă, care doare. Pe noi ne interesează ce ne spune ea astăzi, ce învățăminte folositoare pentru națiunea noastră putem extrage din publicistica eminesciană.”

„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html

Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și pehttps://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html

Bibliografie

Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000

Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm

Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83

Ioan Şoldu, Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015

„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html

Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html

„Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.” Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html

 *****

Eminescu şi fiscalitatea

 

09.01.2026                                                                                           Conf. univ. dr. n. Grigorie Lăcriţa

 

În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim „ziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”.Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolul de faţă doresc să prezint o parte din gândirea sa economică, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor, și dacă au şi capacitatea.

 

Despre „Eminescu economistul” s-au scris numeroase articole șicărți remarcabile.

Edificatoare pentru gândirea economică a lui Eminescu sunt fie şi numai articolele publicate în ziarul Timpul, cele mai multe în anul 1881, dintre care exemplificăm „Creditul mobiliar”, „Creditul mobiliar şi jocul la bursă”, „Creditul mobiliar şi presa capitalei”, „Statutele creditului mobiliar” publicate în ziarul Timpul din lunile iulie şi august 1881.

Din scrierile cu caracter politic ale lui Eminescu rezultă:

1) exactitate, conştiinciozitate, corectitudine, patriotism și profesionalism în cercetarea fenomenelor descrise;

2) polemicile sale necruţătoare, riscante (unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul) făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;

3) concepţia sa unitară despre economie și despre politică, privite ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice şi politice, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit.

Foarte interesante sunt analizele sale politice, fundamentate pe o temeinică cunoașterea vieții economice, sociale și politice din vremea sa.

Foarte interesante sunt analizele critice, fundamentate pe o temeinică documentare, despre deficitele bugetare existente în perioada analizată a anilor 1862 – 1879.

Eminescu aduce numeroase argumente despre necesitatea echilibrării bugetelor, şi cu atât mai mult despre crearea unor excedente bugetare care ar avea ca efect ridicarea nivelului de trai, care este scopul oricărei economii naţionale, deoarece numai în aceste condiţii „poporul, căci numai de el poate fi vorba, s-ar îmbrăca mai bine, s-ar hrăni mai bine, şi-ar dura locuinţă mai încăpătoare şi mai sănătoasăşi în fine s-ar înmulţi”[1].

În ceea ce priveşte „dările”, Eminescu atrage atenţia asupraadevărului conform căruia folosirea chibzuită a banului public (perceput pe calea dărilor de la cetăţeni) este o problemă foarte importantă: „Nu ceea ce percepe de la contribuabil e cestiunea principală, ci întrebuinţarea productivă sau improductivă pe care el o face de acele venituri. Dacă cele venituri se cheltuiesc în mod improductiv, fie pentru a-şi susţine luxul clasei guvernante, fie pentru necesităţi politice, în disproporţie cu însemnătatea şi puterea unei ţări, banul perceput nu e aproape de nici un folos economic pentru popor”[2].

Versurile din poezia Scrisoarea III-a, a lui Eminescu, demască şi ironizează modul în care: 1) saltimbanci şi irozii[3]ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie; spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, a ajuns-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!, care numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă; 2) fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, bâlbâiţi cu gura strâmbă, au ajuns stăpânii astei naţii!, sfâşiind această ţară, făcând neamul nostru de ruşine şi ocară, şi cărora cea mai bună sancţiune le-ar aplica-o numai Vlad Ţepeş care, punând mâna pe ei, să-i împartă în două cete: în smintiţi şi în mişei, şi în două temniţi large cu de-a sila să-i adune, să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Ca un finanţist foarte bine documentat, Eminescu dă exemplul altor ţări în care banii contribuabililor sunt folosiţi cu chibzuinţă, contribuind la creşterea bunăstării cetăţenilor săi:„dar serviciile pe care statul le aduce în schimb cu banul contribuabilului sunt nu numai echivalente, ci întrec cheltuiala făcută. prin sumele ce le consumă mecanismul statului se înlătură pierderile ce se opun producţiunii şi schimbului; prin cheltuielile făcutei se uşurează oricărui producător condiţiile în cari munceşte, încât producţiunea creşte în proporţie cu cheltuielile statului şi viceversa. Bunăstarea fiecărui individ sporeşte şi, fiindcă bunăstareae condiţia bunului trai, media vieţii fiecăruia devine mai lungă, copiii crescuţi în condiţii mai bune de cum fuseseră părinţii lor, o generaţie şi mai viguroasă şi mai aptă pentru producţiune ia locul celei ce se stinge.”[4].

Eminescu atrage atenţia asupra unor adevăruri care, parcă sunt scrise pentru zilele noastre: „la noi sporirea veniturilor statului înseamnă totdeauna diminuarea veniturilor fiecărei economii private, nu din prisosul producţiunii, ci, la clasele de jos, de-a dreptul din primele necesităţi, din plata muncii zilnice se percepe darea; mărimea contribuţiilor statului este echivalentă cu mărimea mizeriei populaţiunii”[5].

Şi atunci, ca şi acum, consecinţele unei astfel de politici fiscale se manifestă prin creşterea poverii fiscale (a impozitelor, a taxelor, a contribuţiilor etc.), diminuarea nivelului de trai al tot mai multor cetăţeni, descreşterea numerică a populaţiei manifestată în zilele noastre prin plecarea a peste 3 milioane de persoane din ţară.

Geniul lui Eminescu se regăseşte şi în gândirea sa economică, inclusiv în abordarea problemelor fiscale, de mare fineţi, pe care politicienii, parlamentarii şi guvernanţii noştii le ignoră şi în prezent.

Spre exemplu, el atrage atenţia asupra necesităţii stabilirii impozitelor în funcţie de posibilităţile de plată ale fiecăruia, exprimată astăzi pin noţiunea de „puterea contributivă”:„suntem mai departe decât oricând de cea elementară facultate a poporului de a-şi face singur dările în proporţie cu puterile lui”.

Eminescu atrage atenţia şi asupra adevăraţilor vinovaţi, cei din conducerea ţării, care adoptă impozite istovitoare, în special pentru marea majoritate săracă a ţării, precizând că orice ban care i se ia cetăţeanului-contribuabil „se scade din greutatea pâinii săracului, deci din puterea lui musculară, din putinţa lui de a produce”[6].

Eminescu, îngrijorat tot mai mult şi de faptul că, tot mai mulţi străini, acaparau, sau conduceau, importante sectoare de activitate, că foloseau sume tot mai mari în scopuri speculative, în special pe calea „capitalului parazitar bancar”, a atras atenţia şi asupra faptului că„În societatea despotică, ca şi în cea demagogică, omul prin sine însuşi nu înseamnă nimic, banul e totul. Banul devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă el are o mobilitate proprienaturii lui, trece din mâini în mâini, transformă condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape nimeni care să nu fie obligat a face încercări disperate şi continuepentru a-l păstrasau pentru a-l câştiga”[7].

Cu toate că s-au scris numeroase articole șicărți remarcabile despre gândirea economică a lui Eminescu, acestea nu a reuşit (lucru firesc) să identifice şi să redea întreaga concepție a lui Eminescu despre economia politică şi politica economică, privite ca factori decisivi pentru a asigura dezvoltarea ţării,independenţa sa, prosperitatea poporului, concepţie a cărui actualitate este de netăgăduit.

*

În versul „Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii”, punctul de vedere al subsemnatului este că Eminescu a folosit aceste cuvintecu sensurile de mai jos.

SALTIMBANCII: oameni care trec cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter.

IROZII: oameni care au comportări asemenea lui Irod.Irod cel Mare, rege al Iudeii între anii 37 î. Hr. şi 4 d. Hr., care a fost „cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”, care „a domnit ca o fiară” treizeci şi şase de ani.

Personal consider că Eminescu a folosit cuvântul „irozii” cu sensul de oameni în stare să săvârşească unele sau altele dintre faptele odioase lui Irod cel Mare.

Câteva decenii după moartea lui Irod cel Mare, istoricul Flavius Josephus îl va judeca astfel pe acesta în scrierile sale:

„El n-a fost un rege, ci cel mai crud tiran suit vreodată pe tron.

A ucis un mare număr de oameni, iar celor lăsaţi în viaţă le-a aplicat un asemenea regim, încât aceştia preferau mai bine moartea.

El a chinuit nu numai pe supuşi luaţi în mod izolat, ci chiar comunităţi întregi.

Pentru a înfrumuseţa oraşe străine, le-a jefuit pe ale sale şi a făcut altor neamuri daruri plătite cu sângele evreilor.

În loc de prosperitate şi linişte, poporul a cunoscut doar o neagră sărăcie şi demoralizare.

În cei câţiva ani ai domniei lui Irod, evreii au suferit mai mult decât au suferit strămoşii lor în îndelungata perioadă ce a trecut până la părăsirea Babilonului şi întoarcerea lor care a avut loc în timpul lui Xerxe.

În 36 de ani n-a existat aproape nici o zi în care să nu fie cineva condamnat la moarte.

Irod nu şi-a cruţat nici familia, nici prietenii, nici preoţii.

Pe lista victimelor figurau numele celor doi soţi ai surorii sale «Salomea», al soţiei sale Mariamne şi ale celor doi fii ai săi Alexandru şi Aristobul.

Cumnatul său a fost înecat în Iordan, iar soacra sa Alexandra lichidată.

Doi învăţaţi care au smuls vulturul roman de aur de pe poarta mare a templului au fost arşi de vii.

Hyrcanus, ultimul dintre Hasmoneeni a fost de asemenea ucis.

Familii nobile au fost exterminate în întregime şi mulţi farisei au pierit.

Cu cinci zile înainte de moarte, bătrânul Irod l-a asasinat pe Antipater, fiul său.

Acestea nu sunt decât o parte din crimele acestui «om» care «a domnit ca o fiară.»”.

 

„Atunci Irod[…] s-a mâniat foarte tare, şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea, pe care o aflase întocmai de la magi.[…]. (Biblia, Matei 2:1-16(.

Au fost ucişi circa 14.000 de prunci de sex bărbătesc, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui.

Caracterul de odios rege criminal al lui Irod, care era în stare să extermine, cu ajutorul trupelor romane, oricât de mult din populaţia ţării (chiar şi în totalitate, dacă era cazul), numai pentru a-şi păstra rangul regesc, rezultă şi din faptul că familiile şi neamurile celor circa 14.000 de prunci ucişi (cei mai mulţi de la sânul mamei) nu s-au putut răscula pentru a-i apăra.

Masacrul celor 14.000 de prunci din Betleem, dictat de Irod cel Mare (Biblia, Matei 2:1-16), decapitarea prorocului Ioan Botezătorul, crimele săvârşite aproape zilnic în cei 36 de ani de domnie ai „odiosului rege criminal Irod cel Mare”, sunt numai o parte din faptele odioase care exprimă perfect caracterul „celui mai crud tiran suit vreodată pe tron”.

A nu se confunda „irozii” cu „irodienii”, care au alt sens, cu toate că şi aceştia (irodienii) au fost susţinători ai „odiosului rege criminal Irod cel Mare”.

 

Bibliografie

Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000

Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm

Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83

Ioan Şoldu, Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015

„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html

Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html

„Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.” Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html

---

[1] Ziarul Timpul, VI, nr. 23, 30 ian / 11 febr. 1881, p. 1.

[2] Idem.

[3]În legătură cu noţiunile„saltimbacii şi irozii”, punctul de vedere al subsemnatului este că acestea au fost folosite de Eminescu cu sensul şi cu conţinutul care rezultă din cele prezentate la sfârşitul acestui material.

[4] Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1.

[5] Idem.

[6] Idem

[7] Ziarul Timpul, VII, nr. 67, 25 mart. 1882, p. 1.

*****

Eminescu despre politică, guvernare și pătura superpusă

 

09.01.2026                                                                                                     Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcriţa

 

„Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi,

se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”

(Mihei Eminescu).

 

Cuprins:

1. Precizări preliminare

1. Eminescu despre politică

2. Eminescu despre guvernare

3. Eminescu despre străinii superpuşi

 

În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim „ziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”. Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolul de faţă doresc să prezint o parte din gândirea sa economică, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor, și dacă au şi capacitatea.

 

1. Precizări preliminare

 

Gândirea lui Eminescu despre politică, guvernare și pătura superpusă a fost exprimată în zeci de articole și de cărți, publicate într-un număr mare de ziar, reviste și site-uri.

Din scrierile lui Eminescu pe aceste teme rezultă:

1) exactitate, conştiinciozitate, corectitudine, patriotism și profesionalism în cercetarea fenomenelor descrise;

2) polemicile sale necruţătoare, riscante (unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul) făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;

3) concepţia sa unitară despre economie și despre politică, privite ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice şi politice, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit;

4) că analizele sale pe aceste teme sunt fundamentate pe o temeinică și o profundă cunoașterea vieții economice, sociale și politice din vremea sa.

Mihai Eminescu a fost şi va rămâne peste veacuri atât Poetul Nepereche, cât și un mare ziarist, cu analize economice și politice permanent de actuale (de când le-a publicat și până în prezent), din care politicienii și guvernanții ar avea multe de învățat.

Din numeroasele articole ale lui Mihai Eminescu pe aceste teme am selectat câteva „esențe” care sunt perfect de actuale și pentru societatea noastră de azi.

Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele politice eminesciene.

Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, și le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.

Numeroase sunt articolele și cărțile în care se iau citate/texte din Eminescu și se răstălmăcesc, uneori se explică și se interpretează în mod eronat, atât din incompetență profesională, cât și în mod voit.

Am considerat că textele de mai jos nu mai necesită alte explicații deoarece sunt clar exprimate de Eminescu, pe înțelesul și al omului de rând care, citindu-le le înțelege corect și pe deplin și despre care spune „da, foarte adevărat, parcă sunt scrise pentru zilele noastre”.

 

2. Eminescu despre politică

 

„Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 februarie 1882).

„Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 aprilie 1879).

„Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatîrnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi Parlament, nu mai e decît manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1880).

„Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi străruinţă. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opţiuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 4 ianuarie 1881).

„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pămînt pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17 august 1882).

„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”. (Mihai Eminescu)

„Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului”. (Mihai Eminescu)

„Justiţia, subordonată politicei, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”. (Mihai Eminescu)

 

3. Eminescu despre guvernare

 

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.” (Mihai Eminescu)

„Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 decembrie 1882).

„Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881).

„Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit să stea alături cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti „patrioţi”, căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărăt în privire morală şi în privire materială.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 martie 1881).

„Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvărşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hîrtie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 februarie  1879).

 „Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 3 mai 1879).

„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 aprilie 1879).

„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 15 mai 1879).

 „Trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 26 mai 1883).

„Toate  numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”. (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20-21 aprilie 1881).

„Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că „progresul” nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 iunie 1879).

„Eşti „patriot” de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 mai 1881).

„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 8 august 1880).

„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878).

„Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 7 aprilie 1879).

 „Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întodeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 mai 1879).

„Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 28 septembrie 1880).

„Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878).

„Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mînuit în contra chiar a existenţei statului.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 5 decembrie 1882).

„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grâu poate trăi foarte bine, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o naţiune agricolă pe lângă una industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi de acea câştigă într-un an„ cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi”. (Mihai Eminescu).

„[...]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune”. (Mihai Eminescu)

Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni”. (Mihai Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”. (Mihai Eminescu)

„Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor”. (Mihai Eminescu)

 „[...]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar[...].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.).

[...] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive” [...].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.).

„Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi”. (Mihai Eminescu)

 

4. Eminescu despre străinii superpuşi

 

Eminescu are mai multe texte, față de cele prezentate în acest articol despre „străinii superpuşi ai nației române”, care în prezent sunt tot mai mult pe calea de a ajunge „străinii superpuşi ai națiunilor unite”, texte, foarte riscante (și atunci, ca și acu), despre care unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul.

Este ușor de înțeles cauzele pe care le-am avut în vedere pentru ca în acest articol să nu introduc și textele respective.

Există riscul ca, dacă am face caz de respectivele texte, „străinii superpuşi ai națiunilor unite”, deranjați de acestea, ar putea interveni până la a-l scoate pe Eminescu din cărți, a-i dărâma statuile, a-i compromite pe toți care l-ar promova pe Eminescu, a trece poporul român pe „lista neagră” … !!! ???

Dar nu mai este nevoie să-i nominalizăm pe „străinii superpuşi ai nației române”, la care Eminescu face referire, care au ajuns ca acum să fie „străinii superpuşi ai națiunilor unite”, deoarece tot poporul îi cunoaște și le simte zi de zi „binefacerile”.

„Elemente străine, îmbătrînite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 14 noiembrie 1880).

„Străini superpuşi fără nici un cuvânt naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881).

„Nu e vorba doar de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1879).

„Peste noapte şi prin surprindere, am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvîntului care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului...” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 decembrie 1887).

„Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasă !” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 mai 1882).

„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi – de ieri – alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntrul n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 1 aprilie 1881 şi 29 iulie 1881).

Vom „avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă legal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 februarie 1879).

„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 iunie 1881).

„Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmulţit în România, numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre - numai că nu ale indigenilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 25 septembrie 1882).

„Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei.” (ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881).

„Acest spectacol al exclusivei stăpîniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881).

„Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit odată.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17-18 august 1881).

„[…]Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii[…]

[…]Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! […]

[…]Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. […]

[…]Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire[…]

[…]Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”

(Versurile din poezia Scrisoarea III-a, de Mihai Eminescu)

În sens eminescian: „Fanarul”: un cartier al orașului turc Istanbul. „Iloţii”: populație din Fanar aservită otomanilor; erau persoane care nu aveau nici drepturi de proprietate și nici drepturi cetățenești. „Fanarioți”: un cerc restrâns de aristocrați care alcătuiau pătura superioară a societății în Imperiul Otoman. „Saltimbancii”: oameni care trece cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter. „Irozii”: oameni care au comportări asemenea lui Irod. Irod cel Mare, fost rege al Iudeii între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr., despre care în Biblia se menţionează că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Bethleem, cel care a fost descris de istoricul Flavius Josephus ca fiind „cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”, care „a domnit ca o fiară” treizeci şi şase de ani.

 

Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele politice eminesciene.

Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.

 

„Cine are minte, să ia aminte!”.   „Cine are urechi de auzit să audă”. (Biblia, Luca 8, 3).    Amin!!!

 

Bibliografie

 

Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000

Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm

Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83

Ioan Şoldu, Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015

„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html

Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html

„Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.” Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html

*****

Eminescu şi gândirea economică

 

     Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcriţa

 

09.01.2026„[...]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii,

în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune”. (MihaiEminescu).

 

În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim „ziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”.Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolul de faţă doresc să prezint o parte din gândirea sa economică, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor, și dacă au şi capacitatea.

 

Despre „Eminescu economistul” s-au publicat numeroase articole și cărți, prezentate inclusiv pe Internet.

Multe dintre acestea conțin numeroase și grave răstălmăciri, nu prezintă adevărul adevărat.

Geniul lui Eminescu se reflectă şi în gândirea sa economică, inclusiv în abordarea problemelor fiscale, de mare fineţe, pe care politicienii, parlamentarii şi guvernanţii noştii fie le ignoră, fie le abordează cu incompetență, fie în folosul grupurilor de interese nelegitime din care fac parte.

Edificatoare pentru gândirea economică a lui Eminescu sunt fie şi numai articolele publicate în ziarul Timpul, cele mai multe în lunile iulie şi august din anul 1881, dintre care exemplificăm „Creditul mobiliar”, „Creditul mobiliar şi jocul la bursă”, „Creditul mobiliar şi presa capitalei”, „Statutele creditului mobiliar”.

Din scrierile economice ale lui Eminescu rezultă:

1) exactitate, conştiinciozitate şi corectitudine în cercetarea fenomenelor descrise;

2) polemicile sale (necruţătoare), care sunt făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;

3) concepţia sa unitară despre economia politică privită ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice, sociale şi politice a României, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit.

Foarte interesante sunt analizele critice, fundamentate pe o temeinică documentare, despre deficitele bugetare existente în perioada analizată a anilor 1862 – 1879.

Eminescu aduce numeroase argumente despre necesitatea echilibrării bugetelor, şi cu atât mai mult despre crearea unor excedente bugetare care ar avea ca efect ridicarea nivelului de trai, care este scopul oricărei economii naţionale, deoarece numai în aceste condiţii „poporul, căci numai de el poate fi vorba, s-ar îmbrăca mai bine, s-ar hrăni mai bine, şi-ar dura locuinţă mai încăpătoare şi mai sănătoasăşi în fine s-ar înmulţi”[1].

În ceea ce priveşte „dările”, Eminescu atrage atenţia asupraadevărului conform căruia folosirea chibzuită a banului public, perceput pe calea dărilor de la cetăţeni, este o problemă foarte importantă:

„Nu ceea ce percepe de la contribuabil e cestiunea principală, ci întrebuinţarea productivă sau improductivă pe care el o face de acele venituri. Dacă cele venituri se cheltuiesc în mod improductiv, fie pentru a-şi susţine luxul clasei guvernante, fie pentru necesităţi politice, în disproporţie cu însemnătatea şi puterea unei ţări, banul perceput nu e aproape de nici un folos economic pentru popor”[2].

Versurile din poezia Scrisoarea III-a, a lui Eminescu, prezintă modul în care:

1) saltimbanci şi irozii[3] ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie; spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, a ajuns-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!, care numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă;

2) fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, bâlbâiţi cu gura strâmbă, au ajuns stăpânii astei naţii!, sfâşiind această ţară, făcând neamul nostru de ruşine şi ocară.

Tot Eminescu ne oferă soluţia prin care putem scăpa de aceştia, respectiv cu ajutorul unui Vlad Ţepeş care, punând mâna pe ei, să-i împartă în două cete: în smintiţi şi în mişei, şi în două temniţi large cu de-a sila să-i adune, să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Un stat care nu se bazează pe „ierarhia meritului”, pe „criteriul valorii muncă”, este un stat bolnăvicios.

„Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”. (Mihai Eminescu).

Ca un finanţist foarte bine documentat, Eminescu dă exemplul altor ţări în care banii contribuabililor sunt folosiţi cu chibzuinţă, contribuind la creşterea bunăstării cetăţenilor săi:„dar serviciile pe care statul le aduce în schimb cu banul contribuabilului sunt nu numai echivalente, ci întrec cheltuiala făcută. Prin sumele ce le consumă mecanismul statului se înlătură pierderile ce se opun producţiunii şi schimbului; prin cheltuielile făcute se uşurează oricărui producător condiţiile în cari munceşte, încât producţiunea creşte în proporţie cu cheltuielile statului şi viceversa. Bunăstarea fiecărui individ sporeşte şi, fiindcă bunăstareae condiţia bunului trai, media vieţii fiecăruia devine mai lungă, copiii crescuţi în condiţii mai bune de cum fuseseră părinţii lor, o generaţie şi mai viguroasă şi mai aptă pentru producţiune ia locul celei ce se stinge.”[4].

Eminescu atrage atenţia şi asupra unor adevăruri care, parcă sunt scrise pentru zilele noastre: „la noi sporirea veniturilor statului înseamnă totdeauna diminuarea veniturilor fiecărei economii private, nu din prisosul producţiunii, ci, la clasele de jos, de-a dreptul din primele necesităţi, din plata muncii zilnice se percepe darea; mărimea contribuţiilor statului este echivalentă cu mărimea mizeriei populaţiunii”[5].

Şi atunci, ca şi acum, politicile economice și sociale greşite în creşterea poverii fiscale (a impozitelor, a taxelor, a contribuţiilor etc.) are drept consecinţă diminuarea nivelului de trai al tot mai multor cetăţeni, descreşterea numerică a populaţiei manifestată în zilele noastre prin plecarea a aproape 4 milioane de persoane (dintre cele mai productive) din ţară.

Eminescu nu este împotriva redimensionării dărilor fiscale, dar el atrage atenţia asupra necesităţii stabilirii impozitelor în funcţie de posibilităţile de plată ale fiecăruia, principiu exprimat astăzi pin noţiunea de „puterea contributivă”:„suntem mai departe decât oricând de cea elementară facultate a poporului de a-şi face singur dările în proporţie cu puterile lui”.

Această elementară facultate a guvernanţilor, de „a stabili dările în proporţie cu puterea de plată ale fiecărui contribuabil (plătitor de impozite)” înseamnă aplicarea principiului „impozitării în cote progresive compuse”, care se aplică în (aproape) toate ţările dezvoltate ale lumii, nu și în România.

Eminescu atrage şi atenţia şi asupra adevăraţilor vinovaţi, cei din conducerea ţării, care adoptă impozite istovitoare, în special pentru marea majoritate săracă a ţării, precizând că orice ban care i se ia cetăţeanului-contribuabil, printr-o impozitare inechitabilă (precum în România, cu cota unică) „se scade din greutatea pâinii săracului, deci din puterea lui musculară, din putinţa lui de a produce”[6].

Eminescu, îngrijorat profund şi de faptul că, tot mai mulţi străini acaparau, sau conduceau, importante sectoare de activitate, că foloseau sume tot mai mari în scopuri speculative, în special pe calea „capitalului parazitar bancar” (precum și în zilele noastre), a atras atenţia şi asupra faptului că

„În societatea despotică, ca şi în cea demagogică, omul prin sine însuşi nu înseamnă nimic, banul e totul. Banul devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă el are o mobilitate proprienaturii lui, trece din mâini în mâini, transformă condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape nimeni care să nu fie obligat a face încercări disperate şi continuepentru a-l păstrasau pentru a-l câştiga”[7].

Fără a aborda și gândirea socială şi politică a lui Eminescu, consider că următoarele citate ale sale ar trebui să constituie crezul fiecărui cetăţean și, în mod deosebit, al celor care hotărăsc destinele acestei ţări.

„Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”.

„Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor, decât priveliștea corupției și a nulității recompensate.” (Eminescu, în „Timpul”, 26 mai 1882)

„[...]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar.[...] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive”. (Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3)

„Ierarhia socială n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii”. (Mihai Eminescu).

„Avem de-o parte rasa românească cu trecutul ei, identică în toate ţările pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale”.

„Cea dintâi datorie a naţiunii, dacă vrem să se întemeze și economiceşte și moraliceşte, e sarunce pătura de paraziţi de deasupra-i în gunoiul din care a ieşit[...]. Curăţată de pătura de paraziţi, naţia îşi va reveni în fire”. Ce este pătura superpusă ?Este un „concept fără determinare etnică desemnând o asociaţie de exploatatori fără principii, legaţi între ei prin demagogie și prin fapte şi comportamente, care au toate aceleaşi comportamente: contribuie la degradarea fondului biologic al unui popor, la declinul economic al acestuia și la dezintegrarea lui cultural-spirituală”, (Eminescu. Vezi Ilie Bădescu. Sociologie eminesciană, Galaţi, Porto-Franco, 1984, p. 107.)

Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni”. (Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).

 „Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.”. (Mihai Eminescu)

„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”. (Mihai Eminescu)

„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”. (Mihai Eminescu)

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”. (Mihai Eminescu)

„Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere...”. (Mihai Eminescu)

„Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.”. (Mihai Eminescu)

„Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.”. (Mihai Eminescu)

„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.”. (Mihai Eminescu)

„Totul ia timp… și timpul ia tot.”. (Mihai Eminescu)

„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”. (Mihai Eminescu)

 „Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».”. (Mihai Eminescu)

„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate.”. (Eminescu)

„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”. (Eminescu)

„Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie straină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupule faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.”. (Eminescu)

O constantă a publicisticii lui Eminescu este preţuirea muncii, munca fiind„mijlocul care va ridica poporul nostru”, citatele următoare fiind edificatoare în acest sens:

„O singură buruiană de leac pentru acest scop: munca. Muncă nu comunalism, iată mijlocul care va ridica poporul nostru“.

„Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură“.

„Temeiul unui stat e munca şi nu legile – bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă, iar materia vieţii de stat e munca, scopul muncii: bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale“;

„Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţiune industrială, măcar pentru treburile noastre, dar vezi că omul trebuie să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după aceea abia legile şi instituţiile naţiilor industriale“.
O carte care se adaugă celorlalte despre complexitatea publicisticii eminesciene, cu accent pe actualitatea opiniilor poetului despre economia românească, adăugând în plus faţă de acestea „un verb al mâniei eminesciene“ în denunţarea jafului naţional postdecembrist.

Eminescu consideră că politicienii suntpanglicari și negustori de vorbe, ier „Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale.”

„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”. (Mihai Eminescu)

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”. (Mihai Eminescu)

 

Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele economice eminesciene.

Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.

 

„Cine are minte, să ia aminte!”.   „Cine are urechi de auzit să audă”. (Biblia, Luca 8, 3).    Amin!!!

Bibliografie

 

Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000

Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm

Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83

Ioan Şoldu, Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015

„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html

Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html

„Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.” Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html

---

[1] Ziarul Timpul, VI, nr. 23, 30 ian / 11 febr. 1881, p. 1.

[2] Idem.

[3]În sens eminescian: „Fanarul”: un cartier al orașului turc Istanbul. „Iloţii”: populație din Fanar aservită otomanilor; erau persoane care nu aveau nici drepturi de proprietate și nici drepturi cetățenești. „Fanarioți”: un cerc restrâns de aristocrați care alcătuiau pătura superioară a societății în Imperiul Otoman. „Saltimbancii”: oameni care trece cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter. „Irozii”: oameni care au comportări asemenea lui Irod.Irod cel Mare, fost rege al Iudeii între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr., despre care în Biblia se menţionează că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Bethleem, cel care a fost descris de istoricul Flavius Josephus ca fiind „cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”, care „a domnit ca o fiară” treizeci şi şase de ani.

[4] Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1.

[5] Idem.

[6] Idem

[7] Ziarul Timpul, VII, nr. 67, 25 mart. 1882, p. 1.

*****