Maramureșul Cătălinei din America

                                  de Gheorghe Pârja

La această cumpănă de ani, cu fiorul sărbătorilor creștine, încă, cu omături mănoase, cu știri de peste ocean, eu mi-am adus aminte de o cercetătoare de pe acolo, care a devenit cetățean spiritual al Maramureșului. Amintirea a zvâcnit când am auzit teorii recente despre soarta mărturiilor identitare care nu mai corespund, zice-se, acestui timp foarte pus pe schimbări rapide. Am pus în oglindă aventura profesoarei din Chicago, care a venit în Maramureș pentru a-i descoperi și înțelege esența. Este vorba de Kathleen Laraia McLaughlin, despre care am scris în urmă cu mai bine de un deceniu. Atunci am fost la Sârbi, pe Cosău, să aflu motivul pentru care Cătălina din Chicago, cum i-am zis eu, a ales ca loc de cercetare Maramureșul.

Cătălina a urmat cursuri de dansuri populare balcanice în orașul ei. A fost sedusă de dansurile și muzica din România. S-a documentat pentru disertația pe care trebuia să o prezinte la finalul masteratului. A optat pentru folclorul românesc. A preferat Maramureșul, ca loc de cercetare. Cum poate fi mai aproape de studierea lui? Venind la sursă. Despre România a auzit prin Nadia Comăneci. Cum spuneam, Cătălina a descoperit dansul românesc. A învățat românește, așa pe dea­supra. A fost prezentă la manifestarea românilor din America. Căuta să se familiarizeze cu locul unde oamenii au coborât direct din cer, cum spunea despre Maramureș savantul japonez Minoru Nambara.

Împreună cu soțul ei, Henry, au hotărât să locuiască un an într-un sat maramureșean. După mai multe tatonări, au ales satul Sârbi, de pe râul Cosău. Au locuit într-o gospodărie țărănească cu trei generații sub acoperiș. La familia Berci, de lângă apă. Din drumul țării intrai, pe sub o poartă, în curtea gospodarului. Cătălina s-a împrietenit cu oamenii satului. Era fericită că nu era privită cu suspiciune, ci ca una de-a lor. A fost invitată în casele oamenilor la sărbători, la evenimente cotidiene, participând din plin la viața satului. Una dintre femeile satului, cu care s-a împrietenit, a numit-o Cătălina noastră. Cum i-am zis și eu.

Între timp, Kathleen făcea fotografii și nota. A adunat o sumedenie de poze, a cunoscut modul de viață al oamenilor, tradițiile și obiceiurile, ceremoniile religioase. A deslușit demnitatea, mândria oamenilor, care vin de departe în timp. Peisajul era prielnic pentru fotografii de neuitat. Acele fâșii de pământ lucrate cu mare grijă. Caii și căruțele o întorceau în vreme. Nu i-a privit pe țărani cu superioritate, ci cu înțelegere adâncă. De la Ileana a deprins dialectul maramureșean, sensul unor expresii, rânduiala din familie. Mergea la biserică ori la muncile câmpului. Așa a cunoscut oamenii cu sufletul lor cu tot.

Cătălina din Chicago a publicat o carte cu un titlu semnificativ – Culoarea fânului. Țăranii din Maramureș, o cronică a șederii la Sârbi, dar și în alte sate din zonă. O carte de 200 de pagini despre sărbătorile și zilele de lucru din Maramureș. Dar mai ales despre oamenii lui. Între timp Henry, a învățat românește, așa că textele care însoțesc fotografiile sunt scrise de el. Cel care a învățat în Sârbi să cânte din frunză. Cătălina a prezentat rezultatele cercetării de pe Valea Cosăului la mai multe conferințe de la Muzeul Țăranului Român și la Festivalul ASTRA din Sibiu. A călătorit în China, ducând cu ea Maramureșul, piatra lucitoare pentru sufletul ei. Cartea ei a fost prezentată și la Festivalul de la Sacramento.

Cu o bursă, a revenit în România, la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat studenților imaginea și rădăcinile românilor din Maramureș. A revenit de mai multe ori în spațiul nordic cercetat, convertit în cartea de care am amintit. Cu un ochi ager, venit din afară, parcă a simțit mai bine decât noi, autohtonii, invazia modernului peste lumea venită din vechime. A înțeles că și maramureșenii vor ține pasul cu lumea. Crede că sunt elemente esențiale, identitare, care pot fi apărate. Nici gustul mămăligii nu mai este ca la început, constata Kathleen, după câțiva ani. Că se aduce făină de mălai din alte țări. Și timpul social este în criză. Nu se mai povestește la gard sau la poartă, ci la telefonul mobil. Însingurarea omului e aproape. Caterina de la Sârbi, într-un text, striga pe malul Cosăului: „Bine, dar aveți aici ceva fabulos pe care nimeni în lume nu îl are, o comoară, de ce să se strice?”

E greu să oprești tăvălugul lumii, Cătălina! Albumul tău, adică prețuirea ta pentru Maramureș, rămâne o mărturie peste vreme. Și eu mă întreb pe mine de ce nu mai sunt cum am fost? Așa-i și Maramureșul, se mai schimbă și el. Dar esențialul a mai rămas, pe care ai reușit să-l constați! Întâmplarea cu Cătălina și Henry, în Maramureș, mi-a rămas aproape de inimă, mai ales că nouă, românilor, ne-a predat o lecție de care să ținem seama. Am selectat acest sfat: „Toate lucrurile se schimbă. În consecință, îmi doresc ca pentru România schimbarea să nu șteargă respectul pentru trecut. Fie ca România să-și păstreze cu grijă nu doar amintirea faptelor și ale figurilor mari, precum Regina Maria, dar și nobilitatea românului tradițional.”

Mă uit și eu peste Ocean și îmi place să văd cum Kathleen și Henry sunt două folositoare pilde care au dus Maramureșul pe acolo. Avem nevoie să ne cunoaștem valorile în forma directă, pentru a ne respecta mai mult.