Cu siguranţă că cei mai mulţi dintre potenţialii cititori ai acestui articol, trăitori în ultramaşinistul secol 21 şi foarte mândri de civilizaţia lor eminamente materială (câţi dintre aceştia se sinchisesc de neîncetatul regres moral-spiritual al grosului pământenilor, proces ridicat de omul modern la rangul de axiomă istorică?), cei mai mulți dintre potențialii cititori, deci, fie se vor simți deranjați de un atare titlu cu ifose paradoxale, fie vor ridica disprețuitor din umeri, decretând că aiurelile de acest gen atât de mult s-au înmulțit, încât nu mai e chip de trăit după desfătătoarele principii (nedemne) ale omului descurcăreț. Prin urmare, nici unii și nici ceilalți nu-l vor citi, măcar dintr-o elementară curiozitate...
De
altminteri, de ce și-ar irosi timpul cu ceva obositor și neaducător de profit
material (bani oricât de murdari, case fățoase, mașini bengoase, gusturi
păcătoase ș.a.m.d.), când – în urmă cu ceva timp – Institutul Național de
Statistică (INS) ne înștiința că, peste două treimi dintre români, în ultimii
10 ani n-au citit nicio carte (lesne de dedus că nici pe alte meleaguri,
îndeosebi în hipercivilizatele țări apusene, lucrurile de acest fel nu sunt mai
cu moț ca la noi), chit că, acu două milenii și jumătate, înțeleptul Confucius
susținea că „Înlăuntrul nostru suntem toți la fel, cultura e singura care face
diferența”?!
Iată de
ce, zic eu, după această introducere cu rol de avertisment la anapoda și mult
primejdioasa stare de lucruri din vremea noastră (doar interesul material
imediat, căci ce-i în mână nu-i minciună, nicidecum binele moral-spiritual
general și de perspectivă), se impun următoarele trei precizări:
1)Dicționarul de neologisme al lui Florin
Marcu și Constant Maneca (Ediția a III-a, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1978) ne face cunoscut că termenul primitivism (stare de înapoiere),
reflectă caracterul a ceea ce este primitiv (străvechi, de la începutul
omenirii, lipsit de civilizație);
2)În Istoria românilor (Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1990), Petre P. Panaitescu ne prezintă cele patru
perioade din istoria universală (antică, Evul Mediu, modernă, contemporană) și
micile abateri ale istoriei noastre, parte din cea universală, de la această
periodizare admisă ca referențială (de pildă, antichitatea la noi se termină în
anul 271, deci durează „200 de ani mai puțin ca în Apus și Evul Mediu începe
tot cu atâția ani mai devreme”, el ținând până în anul 1600 pe aceste
meleaguri), neuitând să menționeze preistoria
la sfârșitul acestui subcapitol, adică epoca de dinaintea celor patru („epocă
din care nu avem urme scrise, ci numai dovezi de cultură materială”) și care,
fără alte comentarii ale reputatului istoric, de regulă este numită perioada comunei primitive;
3)În
ceea ce privește paradoxul, eu încep articolul Belșugul ciocoiesc provine dintr-o preastrâmbă-ndreptăciune (24
sept. 2015) cu înfățișarea poziției conceptuale a lui Miguel de Unamuno,
faimosul gânditor spaniol antiacademic: „Titlul pare o contradicţie, dar să ne
amintim că Miguel de Unamuno, acest filosof antiacademic şi antiraţional (nu
lipsit de raţiune, ci luptând împotriva excesului de raţionalizare), adică
total antifilosofic din punct de vedere clasic-tradiţional şi logic-sistemic,
cultivă contradicţia cu metodă, căci – şocaţi de caracterul contradicţional al
operei sale – mulţi exegeţi n-au văzut în ea decât, ne înştiinţează Andrei
Ionescu în Don Quijote – ideal, voinţă, creaţie
(prefaţa la vastul eseu Viaţa lui Don
Quijote şi Sancho, Editura Univers, Bucureşti, 1973), «o aglomerare de
contradicţii, rodul unei înclinaţii patologice spre paradox»”.
Vasăzică,
ultramodernii istorici ai zilelor noastre (și nu numai) numesc perioada comunei primitive întinsa epocă
despre care au vagi și îndoielnice „dovezi de cultură materială”, deși lucrarea
The World of the Old Testament (Lumea
Vechiului Testament) ne spune cât se poate de răspicat că arheologia este o
știință limitată: „Arheologii sunt mai obiectivi atunci când scot la suprafață
anumite obiecte decât atunci când le interpretează, dar chiar și la alegerea
metodelor de «săpare» a solului, factorul uman își spune cuvântul. Ei nu pot să
nu-și distrugă dovezile pe măsură ce înaintează cu săpăturile în straturile
solului, astfel încât ei nu pot să-și verifice niciodată «experimentul» prin
repetarea lui. Lucrul acesta face ca arheologia să fie unică printre științe,
iar comunicările datelor arheologice să fie o sarcină dintre cele mai
pretențiose și pline de capcane.”
Cu toate
astea, doar extrem de puțini dintre semenii noștri cu discernământ sunt dispuși
să discute și pe urmă să recunoască primitivismul tot mai evident și mai
agresiv al omului modern, în primul rând al nedemnilor cârmuitori cu pretenții,
deși gânditorul Petre P. Negulescu scrie negru pe alb în volumul II al
tratatului Destinul omenirii (Fundația
Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că toate puterile
totalitare voiesc „să se îmbogățească fără muncă”, că pentru A. Hitler, B.
Mussolini și I.V.Stalin „Forța creează dreptul”, ea fiind singura care „trebuie
să hotărască în politica internațională” și că „nivelul general al moralității
a scăzut, în mod constant, în tot cursul veacului al XIX-lea, la toate
popoarele europene”, pentru ca tot el, în Prefața
la Ediția a II-a a tratatului Geneza
formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993), să abordeze cu
responsabilitate și curaj civic atât problema
germanismului (care „dinaintea războiului mondial susținea în adevăr că
poporul german, fiind un popor «ales», a primit de la natură, odată cu
«excelența» sa intelectuală și morală, o înaltă «misiune civilizatoare» și că,
spre a o îndeplini, trebuie să poată «dispune» de celelalte popoare”), cât și
problema acelui naționalism, care –
proclamând „superioritatea indiscutabilă a unor anumite națiuni și
inferioritatea celorlalte – „luptă ca să asigure celor dintâi putința de a
dispune, după bunul lor plac, de cele din urmă”, situație în care
„naționalismul încetează de a mai fi un sentiment respectabil”, asta deoarece
„nesocotește justiția și amenință pacea”...
După
toate cele înfățișate, mai poate cineva să creadă că politica în general, cea
planetară în special (în prezent la cheremul unor hahalere ca Donald Trump, Xi
Jinping, Vladimir Putin și...Kim Jong Un) are ceva în comun cu înțelepciunea și
omenia, respectiv că mult (ne)civilizatul om modern (ieri adeptul
pangermanismului cu ifose ariano-teutonice, azi al panslavismului cu nostalgii
bolșevico-sovietice și pernicioase instabilități trumpiste, dar mereu lacom, mincinos,
ipocrit, crud, mojic și arogant) este mai puțin primitiv decât străbunul lui
din noaptea istoriei, străbun despre care tocmai de aceea știm așa de puține
lucruri certe, însă suntem îndreptățiți să credem că era mult mai natural, iar
prin aceasta mult mai puțin pervertit de actualele legi dezumanizante ale
interesului și competiției materiale?!
Uitându-mă
cu atenție în jur și citind cu o firească îngrijorare despre netrebniciile
semenilor de pretutindeni (jafuri mai ceva ca-n codru, violuri, sodomii, acte
teroriste etc.), dar mai ales luând aminte la criminala aroganță și/sau
impostură a idioților (cică utili) care trag sforile planetare (ăia amintiți
mai sus, plus ciracii lor „suveraniști” din uriașul complex
ecnomico-bancaro-militar), care fatalmente amenință întregul viu, dimpreună cu
multimilenara cultură umană, eu susțin că – prin dementa goană individuală și
națională doar după profit și influență, chiar cu riscul declanșării unui
catastrofal război nuclear între blocurile politico-militare și ideologice ale
prezentului (Vest contra Est, democrație de fațadă, precum cea trumpistă,
versus dictatura asiatică) – susțin, deci, că primitivismul atât de mult s-a
dezvoltat și „rafinat” în timp și spațiu, printr-o necontenită modernizare
(vezi „revoluțiile” sau tehnicile loviturilor de stat, războaiele civile și
fratricide, cele două conflagrații mondiale, lungul război rece, actualele
conflicte prelungite din Ucraina și Orientul Mijlociu, reizbucnirea războiului
dintre Thailanda și Cambodgea, după șubreda pace încheiată prin intermediul
marelui arghirofil de la Casa Albă), încât acesta a devenit concomitent
inevitabil și atotputernic.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu