1.Perfecțiunea planului divin
Trăim cu convingerea că suntem aproape de
Mântuitor, întrucât îi deplângem suferințele îndurate și întrucât îi condamnăm
cu toată severitatea pe toți aceia care, într-un fel sau altul, L-au supus la
chinuri: preoții Ana și Caiafa, Iuda Iscarioteanul, procuratorul Ponțiu Pilat,
Baraba, gloata îmbătată de ură fanatică, soldații care L-au batjocorit și apoi
și-au împărțit hainele Lui.
Firește că sfera
resentimentelor se lărgește nemăsurat de mult, atunci când în ea includem pe
toți persecutorii lui Iisus, în această categorie intrând atât fundamentaliștii
iudaici, cât și cea mai mare parte a poporului evreu, lesne de manevrat de
către marii preoți și uneltele lor.
După unii este de la sine
înțeles că osânda noastră creștinească trebuie să fie aprigă și definitivă, cam
așa ca cea a cruciaților, doar astfel ea putându-se constitui într-un apreciat
indicator al fermității credinței...
Dar, pentru liniștea
noastră sufletească de căutători ai adevărului și dreptății, cred că trebuie să
ne întrebăm dacă-i corect să preluăm și să întreținem o îndârjire care, în mod
vădit, n-are nimic de-a face cu credința, ci în exclusivitate se datorează
prejudecăților ce au menirea să alimenteze fondul bestial al omului.
Iar de acest lucru putem
să ne dăm seama doar dacă încercăm să deslușim realitățile concrete ale acelui
eveniment de răscruce din istoria umană.
Căci ce ne spune bunul
simț al scormonitorului după adevăr, chiar în situația în care el este hrănit
de istorie cu biberonul? În primul rând că la vremea respectivă întreaga zonă
(Iudeea, Galileea, Samaria) era foarte prolifică în fel de fel de profeți, și
că ei cu toții propovăduiau un amestec de credințe și filosofii orientale,
capabile mai degrabă să înfricoșeze decât să convingă.
Ori, într-un asemenea sincretism de înțelepți
și șarlatani, de dogme avansate și de teorii primitive, era foarte dificil
pentru cineva neinstruit să decanteze binele de rău și adevărul de fals. Din
acest motiv, omul de rând îi trata de-a valma pe profeți (fie cu neîncredere
amestecată cu dezgust, fie cu milă îmbinată cu îngăduință), pe când
autoritățile sfătuite de marii preoți, luau măsuri de izolare a
propovăduitorilor deveniți prea insistenți, altfel spus supărători pentru mozaismul
doldora de intoleranță. Și nu de puține ori, așa cum s-a întâmplat cu Ioan
Botezătorul, respectivele măsuri mergeau până la suprimarea profetului în
cauză.
În al doilea rând, Palestina
de-atunci fiind un adevărat butoi cu pulbere al Orientului, atât romanii cât și
evreii cu rol decizional aveau tot interesul să mențină liniștea (fie ea și
aparentă) în această provincie romană extrem de frământată și nesigură: romanii
pentru că priveau cu seriozitate amestecată cu îngrijorare agitațiile
evreiești, toate capabile – bunăoară așa ca răscoala Macabeilor – să miște
masele atunci când din lipsă de vigilență li se oferea cel mai mic prilej;
evreii întrucât păzeau cu strășnicie religia și tradițiile mozaice, deci orice
atentat mai viguros la dogmatismul lor multisecular, fără șanse de înăbușire în
faza sa incipientă, risca să-i transforme în capii unei revolte orientale
împotriva stăpânirii romane...
Din aceste considerente,
cred că trebuie să privim cu altfel de ochi atât complexitatea evenimentelor
generate de fenomenul transistoric al venirii Fiului Omului, cât și rolul
personajelor care s-au confruntat în interiorul procesului de început al
creștinismului.
Iar dacă sosirea lui Mesia
a fost anunțată de profeți cu mult înainte de nașterea Sa miraculoasă, după cum
vestite I-au fost pătimirile, moartea și învierea după trei zile, instrumentele
de împlinire cu precizie matematică a Scripturilor sunt mai puțin importante,
deoarece oricare alți mari preoți ar fi fost la fel de înverșunați ca Ana și
Caiafa împotriva lui Iisus, locul lașului Pilat ar fi fost ocupat de un alt
procurator roman, care la fel s-ar fi spălat pe mâini pentru a scăpa de obsesia
sângelui nevinovat, și mult detestatul rol al vânzătorului ar fi revenit unui
alt ucenic, pentru că cele înștiințate trebuiau să se împlinească cu forța
implacabilă a destinului!
2.Imperfecțiunile judecăților umane
Între toate aceste personaje de-nceput pentru
istoria creștinismului, cel mai puțin îndreptățit la osânda noastră este
Baraba. Căci noi, creștinii secolului 21, cu ce drept îl urâm și-l disprețuim pe
acela care, prin perfida vrere a marilor preoți susținuți de isteria norodului,
a fost eliberat, cu toate că era un ucigaș, în felul acesta fiind trimis la
moarte un nevinovat, prea pur și prea integru pentru o lume sufocată de păcate
și tocmai de aceea prea primejdios pentru atotputernicia teocratică a acelor
timpuri?!
Cu toate astea, celebrul
roman Baraba al scriitorului suedez
Pär Lagerqvist face din acest personaj un paria, și asta numai întrucât a fost
slobozit în dauna lui Iisus, adică o ființă mereu obsedată de măreția unică a
evenimentului pe care l-a trăit fără să-l priceapă, fapt pentru care el este
condamnat de autor la supliciul închiderii în sine și la o lentă dar continuă
dezumanizare prin neputința împărtășirii din cel mai generos și mai uman dintre
sentimente – dragostea de părinți, copii și semeni, dragostea mistuitoare
pentru o femeie și, în noile condiții create de planul divin, dragostea
îndreptată către Mântuitor și noua credință.
Iar în ceea ce-l privește
pe Iuda, cred că acestui personaj noutestamentar i s-a făcut și continuă să i
se facă o mare nedreptate, el fiind constant și nemilos expus la stâlpul
rușinii fără egal de către toate generațiile de creștini care ne-au precedat.
Da, este adevărat că și-a
vândut Învățătorul, faptă pentru care a primit de la preoții Templului 30 de
arginți. Dar tot atât de adevărat este că, mustrat de conștiință, el s-a dus și
le-a aruncat preoților banii în față, iar după aceea s-a spânzurat...
Sigur că-i un gest
reprobabil să trădezi pe cineva și că trădarea va fi privită întotdeauna ca o
mare ticăloșie, îndeosebi atunci când trădătorul, urmărind avantaje personale,
se dă de partea dușmanului, fără să se sinchisească de frații săi.
Dar Iuda, în pofida
aparențelor care pledează împotriva lui, este departe de insensibilitatea
trădătorului profesionist. Dovadă că gestul său n-a fost dictat de interese
personale, ci de scopuri mult mai înalte, stă faptul că după consumarea
actului, oricare o fi fost cauza (fie că și-a considerat misiunea împlinită, fie
că l-a îndurerat ce I se pregătea Învățătorului și de care nu fusese vorba în
înțelegere inițială), Iuda a azvârlit cu dispreț banii primiți, apoi s-a
sinucis.
Însă, mă rog, de ce
trădare poate fi vorba atunci când Iisus, deși avertizat, a continuat să umble
printre oameni și deseori s-a aflat în pericolul de-a fi prins de străjeri.
Nici măcar de un denunț nu se poate vorbi, Iisus fiind mult prea bine cunoscut
pretutindeni în Palestina. Căci cu sau fără sărutul lui Iuda, identificarea Lui
era o chestiune de timp, la o adică putând fi arestat tot grupul apostolic
dimpreună cu Învățătorul, în vederea identificării persoanei vizate de zbiri...
Totuși, să admitem că Iuda
a trădat. Cum spuneam, la prima vedere un gest cât se poate de reprobabil. În
paranteză fie spus, dacă vorbim de gesturi condamnabile, corect este să nu
uităm nici de tripla lepădare (într-o singură noapte!) a lui Petru de
Învățătorul său, nici de neîncrederea lui Toma și nici de neîncrederea tuturor
discipolilor în miracolul învierii Sale.
Dar poate că Iuda a trădat
împins de un imbold patriotic – acela de a-și salva poporul de la încercările
la care-l expuneau conflictele ușor de întrevăzut dintre vechea și noua
religie. Sau poate că mult hulitul gest al lui Iuda ascunde în sine un crâmpei
dintr-o adevărată epopee spirituală: Dorea ca Iisus să fie arestat și judecat (caz
în care Iuda se deosebește net de ceilalți ucenici), deoarece numai astfel
putea să iasă în evidență adevăratul Mesia din mulțimea falșilor profeți,
precum și credința propovăduită de El!
Iar Iuda, conștient de
rolul pe care și l-a asumat, a acceptat ca numele lui să fie acoperit de rușine
și dispreț, pentru ca astfel – prin jertfa liber asumată! – el să contribuie la
înveșnicirea numelui Mântuitorului.
Este și acesta un Iuda la
fel de plauzibil ca cel de veacuri acceptat și mult prea mult detestat...
N.B.Avem în spate două milenii de creștinism canonic. Dar putem fi
noi siguri că venirea lui Iisus în zilele noastre n-ar pune preoțimea pe
jăratec și că El ar fi primit cu brațele deschise de toți creștinii, îndeosebi
de aceia care au inimile de lemn și vasele de aur? Câți dintre ei ar avea tăria
să-L recunoască pe Cel care, după cele pățite altădată, cutează să revină
pentru ca din nou să le strice rânduielile și să-i alunge din Templu cu
biciul?!...
Sighetul Marmației, George
PETROVAI
18 ian. 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu