Poesis - Irina Lucia MIHALCA

Ca soarele şi luna, uneori

De vină să fie lumina primăverii,

vântul, în trecere, prin câmpul însângerat

de petalele macilor?

De vină să fie mireasma ploilor de vară,

luna plină

sau exploziile solare,

pentru paşii purtaţi peste pragul visului,

trezind, ca o adiere, suspine care

să ne-nsoţească lacrima de neoprit?

Poate că, aşa suntem noi, ca soarele

şi luna, uneori.

Un continent pierdut ce crede-n regăsire!

Îţi simt absenţa din fiecare trecere,

precum sunetul înăbuşit

al clopotului scufundat în adâncuri.

Şi zidul înălţat, ca un pumnal între noi,

Şi lumina

ce pâlpâie înspre ţărmul întunecat.

Sub cerul infinit stelele-au amuţit,

Am închis muzica,

Am stins valul,

Ştii bine, la puţini li se arată stelele.

E mai bine acum?

Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!

Suntem singuri în oceanul acesta,

risipeşte absenţa şi

umbrele rănilor neînchise în trecere.

Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!

Speranţa, ca o rază de soare,

ce-aşteaptă să străpungă abisul durerii,

uimirea şi necuprinderea ei.

În viaţă ne căutăm tot pe noi,

atingerea fiinţei,

o clipă, doar,

prin care râul-şi opreşte curgerea,

Tu, eu, - o respiraţie,

un gând care se dăruie -

Lumina ce trece

prin umbrele strânse, laolaltă, de norii înfloriţi,

Lumina risipită, apoi,

prin aerul străveziu al inimilor noastre.

Atinge-mi clipa eternităţii 

O busolă de aur ne-arată nevăzutul, 
Atât de multe lumi şi tot ce alţii-ascund! 

- Atinge-mi clipa eternităţii, iubitule, 
acel punct de lumină din Capela Sixtină! 
Cercurile ascund taina vieţii, În trepte este viaţa, urcă şi coboară, 

În templul liniştii, un cântec de iubire, 
misterul inimii, 
Pe drumul mătăsii, mii de fiori, 
rotindu-se-n spirală, din centru, 
prin timp, 
către cercurile vieţii, în fiinţă. 
Scântei, din pulberi de stele, aprind 
nebănuite emoţii 
şi-o poartă se deschide 
către cerul, încă, nedeschis. 

În oceanul de întrebări, 
un singur răspuns, o singură respiraţie, 
o cheie, un cod cu litere de foc, 
o geometrie sacră, un univers unit 
cu-atâtea universuri lăuntrice. 

Aşa începe totul, un zbucium, 
furtuna dinaintea liniştii cerului 
şi-a valurilor, 
fluxul şi refluxul, 
trăiri până se-armonizează, 
ferestre spre lumina celor o mie de sori, 
intrând, apoi, în pacea interioară, spre infinit. 

Aşa se nasc creaţiile, picurând emoţie, 
- o clipă unică - 
Un joc e totul, un joc e viaţa! 
Jocul este baza creaţiei. Nebănuite stări ascund oamenii când atingerea 

Păşind pe Calea Luminii, 
universul ne balansează multe fire, 
- Vino, iubitule, să împletim povestea noastră! 
Astăzi este apogeul simţirilor tale, îţi simt setea, iubito, 
Ne arătăm sufletul, 
fără să fugim, fără să ne-ascundem, 
şi un miracol se-ntâmplă 
prin puterea credinţei, 
- unirea cerului cu pământul, 
călătoria vieţii în interiorul inimilor 
când iubirea se întoarce - 

Frunctele sunt cu sâmbure şi dulceaţă, dar trebuie să muşti din învelişul lor exterior, 
Închid ochii, intens simţim vibraţia crescută 
în bucuria propriei fiinţe. 

În palme ţi-am prins sufletul, eu asta am simţit cu tine. 
Lumina vieţii mele, pe tine te căutam! 
Ascultă cum curge muzica astrală 
şi şoapta lăuntrică, spre adevărul din noi, 
- izvor de apa vie - 
Sigilii desfăcute de soarele înălţat din inimi! 
Atingem ceruri. 
Cu forţa a mii de voci ne cântăm iubirea, 
Suntem peste tot şi niciunde, 
mereu noi paşi şi trepte vor fi în toate...

Nu ştie nimeni când cade o stea

Omul este cel ce ar trebui

să-şi vegheze lumina dată, iubirea!

Împreună trecem prin tenebrele care

ne-apasă din adâncuri,

Împrăştiem aurore spectrale,

ne scufundăm, puri şi drepţi,

pentru a ajunge

în melancolia verde a câmpului sufocat

de roşul sângeriu al macilor.

Călcăm uşor printre norii de nelinişte,

pătrundem în rănile translucide sfidând

legile gravitaţiei

şi sângele inimii pulsânde.

Prin nodul de lacrimi curg simţirile noastre,

Continuăm să mergem în umbra

penumbrei contopite

din promisiunea fiecărui vis.

Ne adâncim mereu mai departe

acolo unde regăsim, caldă,

amintirea unor timpuri necunoscute.

În curând vom atinge

culorile crepusculare ale apusurilor

stinse de ţipătul stelelor.

O corabie ce pluteşte uşor la marginea timpului!

Pentru că da, ne-am iubit, simţindu-te,

În coşul aşteptărilor ştiu că ai:

vreau comunicare, vreau atenţie,

vreau să mă vezi că sunt aici,

vreau să mă vezi şi când dorm,

vreau să mă înţelegi, fie şi doar, privindu-mă!

Dar, mai ales, să mă simţi în undă,

indiferent de distanţă. O artă a simţirilor!

Te-am simţit, eu nu mă simţeam,

Dragoste şi dorinţă, aşa s-a numit visul!

Închid ochii şi văd

secvenţe de mare iubire, sublime simţiri,

Două energii care unindu-se se înalţă,

un magnetism format în interior şi între noi.

Mă întreb, acum, ce este omul?

Scânteia divină care se manifestă

şi care-aşteaptă

să redevină scânteie divină!

Nu ştie nimeni când cade o stea - îmi spuneai

prin timpii risipiţi şi stingheri

ai cercului suferinţei, parcă fără sfârşit...

Cuvântul Luminii

Pe drumul spre lumină

mergi, mergi mereu,

înaintezi, chiar dacă, uneori,

eşti nevoit să te mai întorci,

dar mergi,

continui să mergi

prin emanaţiile umbrelor,

prin raza de lumină izvorâtă din En sof,

prin triada celorlalte nouă raze,

dincolo de metafora gândului,

dincolo de cerul cuvântului,

dincolo de punţile literelor,

dincolo de orice măsură a omului,

în adânc, tot mai adânc,

departe, tot mai departe,

treci de vămile atâtor lumi,

cu erorile, slăbiciunile, durerile

şi primejdiile lor,

treci prin fiecare cer emanat

unul dintr-altul,

treci de vârtejul norilor

în spirala creaţiei,

înaintezi prin visul din vis

din focul nepieritor al adevărului,

în adânc, tot mai adânc,

departe, tot mai departe,

dincolo de trecut,

dincolo de prezent,

spre Eternitate,

spre-a te cufunda, din nou,

în izvorul luminii.