† DANIEL prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din
Arhiepiscopia Bucureştilor
Har, milă şi pace de la Hristos-Domnul nostru,
iar de la noi părinteşti binecuvântări
„Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte!” (Filipeni
4, 13)
Hristos a
înviat!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul
2014 ca fiind Anul omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii,
precum şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, înţelegând că
există o legătură duhovnicească adâncă între iubirea jertfelnică a lui Hristos
pentru umanitate, celebrată în Sfânta Euharistie, şi iubirea jertfelnică a
Martirilor sau a Mucenicilor pentru Hristos, cinstită în slujbele de pomenire a
acestora de către Biserică. În ambele se vede taina Crucii şi Învierii lui
Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii, Care dăruieşte lumii
mântuire şi viaţă veşnică.
Martirul creştin este un mărturisitor al credinţei în Iisus
Hristos, care a fost ucis pentru credinţa sa. Cel ce mărturiseşte credinţa sa
în Hristos în faţa oamenilor în timp de prigoană, dar nu a pătimit moarte
sângeroasă, este considerat de Biserică numai mărturisitor, nu şi martir sau
mucenic.
Suferinţele sau pătimirile martirului sau ale mucenicului se
numesc martiriu, martiraj saumucenicie. Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit
despre prigoanele sau persecuţiile şi despre martiriulsau martirajul pe care le
vor îndura, din partea iudeilor şi a păgânilor, ucenicii Săi şi cei ce vor
crede în El (cf. Matei 5, 11-12; 10, 16-38; Marcu 13, 12; Luca 21, 16; Ioan 15,
18-22; 16, 1-4). Primul martir sau mucenic creştin a fost Arhidiaconul Ştefan,
ucis cu pietre de iudei (cf. Fapte 6, 8 până la 7, 60). Apoi Apostolul Iacov,
fiul lui Zevedeu şi fratele lui Ioan Evanghelistul, care a fost decapitat din
ordinul regelui Irod Agripa, în anul 44. Atunci a fost întemniţat şi Sfântul
Apostol Petru, care însă a fost eliberat în chip minunat de către un înger al
Domnului (cf. Fapte 12, 1-11). În anul 62, Iacov, ruda Domnului, unul dintre
cei 70 de Apostoli, a fost ucis prin aruncare de pe templul din Ierusalim.
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost martirizaţi la Roma, unul prin răstignire,
iar celălalt prin decapitare, în anul 67, în timpul persecuţiei împăratului
roman Nero.
Între anii 94-96, Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul a fost
exilat în insula Patmos, în timpul persecuţiei creştinilor declanşată de
împăratul Domiţian. Urmare acestei persecuţii, Sfântul Apostol Ioan a scris
cartea Apocalipsei în care îi prezintă pe martiri ca fiind cei ce şi-au spălat
veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului Hristos (cf. Apocalipsa
7, 14).
Persecuţiile împotriva creştinilor au crescut în amploare şi
duritate când au fost iniţiate de împăraţii Traian (în anii 111-112) şi
Septimiu Sever (în anii 202-203), dar mai ales de împăraţii Deciu (în anii
249-250) şi Valerian (în anii 257-258), care au trecut de la persecuţii
sporadice şi locale, la persecuţii sistematice şi generale. Atunci toţi
cetăţenii, inclusiv clerul, trebuiau să facă dovada loialităţii lor faţă de
Stat şi de împărat printr-un cult public de jertfe aduse zeilor (idolilor)
păgâni. Astfel, de teamă, unii creştini au cedat, jertfind idolilor. De aceea,
au fost numiţi în limba latinălapsi/căzuţi de la credinţă.
Însă cele mai lungi şi sângeroase persecuţii romane
împotriva creştinilor au fost cele iniţiate în Orient de împăraţii Diocleţian
şi Galeriu, în 23 februarie 303. Prin patru decrete imperiale succesive
(303-304), ei impuneau confiscarea sau distrugerea bunurilor bisericeşti,
interzicerea săvârşirii cultului creştin şi obligaţia de-a aduce jertfe zeilor
păgâni (Vezi art. „Martyre”, în Dictionnaire de Spiritualité, Beauchesne, Paris,
1980, tome X, pp. 718-720).
În anul 311, împăratul Galeriu, fiind bolnav pe patul de
moarte, a încercat să oprească persecuţia, însă cel care a dat cu adevărat
libertate creştinilor a fost Sfântul Constantin cel Mare în anul 313, prin
edictul de la Milano. După această dată au mai fost unele persecuţii în Orient
împotriva creştinilor din partea împăratului Liciniu, care însă a fost învins
în anul 324 de împăratul Constantin cel Mare, cel ce a sprijinit apoi şi mai
mult Biserica şi a considerat creştinismul ca fiind superior religiei
politeiste greco-romane. Astfel, Sfântul Constantin cel Mare a devenit primul
Împărat creştin. El şi mama sa, Elena, sunt „egali în cinstire cu Apostolii”.
În decursul istoriei Bisericii, în diferite timpuri şi locuri, creştinii au mai
fost persecutaţi fie de către adepţi ai altor religii, fie de regimuri politice
ostile, ca de pildă regimul comunist, încât numărul martirilor creştini a
crescut mereu în istorie până în zilele noastre, când mulţi creştini sunt ucişi
mai ales în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia.
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Ce învăţăm de la
martiri?
În primul rând, învăţăm că iubirea lor pentru Hristos este
mai tare decât teama de suferinţă şi de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol
Pavel scrie creştinilor din Roma, oraşul în care va fi martirizat prin
decapitare: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau
strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia, sau sabia (…). Precum este scris, pentru Tine suntem omorâţi toată
ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem
mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a izbăvit”(Romani 8, 35-37), adică
prin Iisus Hristos.
Aceeaşi gândire sau simţire duhovnicească apostolică întâlnim
şi la Sfinţii Martiri care au urmat Apostolilor în primele veacuri creştine,
ca, de pildă, la Episcopii Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei şi Ciprian
al Cartaginei.
În al doilea rând, învăţăm de la martiri că tăria credinţei
lor sau puterea de a îndura până la moarte toate pătimirile vine de la Hristos
Însuşi, Care tainic este prezent în ei prin Duhul Sfânt şi îi întăreşte atât de
mult, încât mulţi dintre ei primesc moartea cu seninătate şi bucurie, trezind
mirarea şi chiar admiraţia păgânilor. De pildă, Sfântul Ciprian al Cartaginiei,
când primeşte vestea condamnării la moarte, exclamă: Deo gratias!, mulţumesc
lui Dumnezeu!, considerând că a suferi pentru Hristos este o favoare sau o
fericire, potrivit cuvintelor Mântuitorului, când zice: „fericiţi veţi fi voi
când vă vor ocărî şi vă vor prigoni [...] pentru Mine” (Matei 5, 11). Martirii
acceptă moartea de bunăvoie, urmând pildei jertfei lui Hristos, Care a zis:
„Nimeni nu ia sufletul de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun” (cf. Ioan
10, 18). Acelaşi Sfânt Părinte martir, Ciprian al Cartaginei, scrie celor ce
urmau să devină martiri: „Nu vă înspăimântaţi de chinuri! Cel Ce este în noi
(Hristos, n.n.) este mai mare decât cel ce este în lume” (Epistola 10). Şi
Tertulian spunea: Christus in martyre est (Hristos este în martir).
În al treilea rând, martirii ne arată că trăiesc
mărturisirea lui Hristos cu preţul vieţii lor ca pe o jertfă sau o ofrandă de
sine în care se vede iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat,
suferind împreună cu martirul şi întărindu-l pe acesta. De pildă, Sfântul
Apostol Pavel zice: „Pentru mine viaţa este Hristos, iar a muri este un câştig”
(Filipeni 1, 21), iar spre sfârşitul vieţii, simţind că va pătimi moarte pentru
Hristos, zice: „De acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat”(2
Timotei 4, 6).
În acelaşi sens, Sfântul episcop martir Ignatie al Antiohiei
(† 107) înţelege pătimirile sale pentru Hristos ca fiind o jertfă euharistică;
el nu doreşte doar să se împărtăşească din Sfânta Euharistie, ci să devină el
însuşi euharistie pentru a se uni cu Hristos într-un act suprem de iubire
(cf.Scrisoarea către Romani 2, 2; 4, 1; 7, 3; Scrisoarea către Magnezieni 5, 2)
(Cf. art. „Martyre”, p. 727).
Jertfa sângeroasă a martirilor a fost considerată a fi un
botez al sângelui, prin care se iartă păcatele celor care mor pentru Hristos,
chiar dacă n-au fost botezaţi cu apă, dar se iartă şi păcatele celor care, deşi
au fost botezaţi, au păcătuit după botez, martiriul sau mucenicia fiind un„al
doilea botez”. Legătura duhovnicească dintre Botez, Euharistie şi Martiriu este
motivată şi de faptul că Domnul Iisus numeşte Pătimirea şi Jertfa morţii Sale
pe Cruce „pahar şi botez” al suferinţelor Sale (cf. Marcu 10, 38). De fapt,
martirul arată, cu preţul vieţii sale, că păstrează până la moarte legământul
de credinţă pe care l-a făcut când a fost botezat în apă şi Duh Sfânt: adică
unirea cu Hristos şi slujirea Lui ca „unui Împărat şi Dumnezeu”.
Vorbind despre martiriu ca botez al sângelui, Sfântul Ioan
Gură de Aur zice: „Nu vă miraţi că am numit martiriul botez. Căci şi aici Se
pogoară Duhul cu îmbelşugare, şi aici se face o curată şi frumoasă curăţire a
sufletului. Şi după cum se spală cei botezaţi în apă, tot astfel şi mucenicii
se spală în sângele lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „La mucenicul Lucian”, PG
50, 522, cf. Episcopul Sofian Braşoveanul, „Martiri, martiriu şi mărturie după
Sfântul Vasile cel Mare”, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005, p. 85).
În al patrulea rând, martirii ne arată credinţa lor
puternică în Învierea de obşte, prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit
şi înviat, Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine, chiar
dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac”
(Ioan 11, 25-26). Şi după cum Hristos Cel răstignit şi înviat a biruit păcatul
şi moartea, tot aşa Sfinţii Martiri, uniţi cu Hristos prin iubire jertfelnică,
devin „Buni Biruitori Mucenici” – după cum îi numeşte Biserica Ortodoxă. Cartea
Apocalipsei ne arată că sufletele martirilor se află în legătură apropiată cu
Hristos, Mielul de jertfă, Care a ridicat păcatul lumii prin moartea Sa
jertfelnică şi prin învierea Sa preaslăvită: „(…) am văzut, sub Jertfelnic,
sufletele celor înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe
care au dat-o (…). Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au
spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea
sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul
Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va
adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 6, 9; 7, 14-15).
Cum cinsteşte
Biserica pe martiri?
Pentru iubirea lor jertfelnică faţă de Hristos, Biserica
arată martirilor o cinstire deosebită. Încă din primele veacuri, jertfa şi
demnitatea martirilor au fost mult admirate şi preţuite. Osemintele lor au fost
adunate şi păstrate cu multă evlavie şi cu un deosebit respect, devenind
sfinte moaşte. Mormintele lor au
fost îngrijite şi preţuite.
Pe aceste morminte au fost
ridicate biserici, care au devenit loc de pelerinaj. Ziua morţii lor este
socotită zi de naştere la viaţa cerească, veşnică. De aceea, această zi este
aniversată sau comemorată cu multă evlavie. Lor li s-au fixat zile de pomenire,
individuală şi comună, în calendar, li se adresează rugăciuni şi cântări de
laudă prinslujbe alcătuite de Biserică. Scriitorii şi Părinţii Bisericii din
primele veacuri, ca Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Ipolit, Sfântul
Ciprian al Cartaginei, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul,
Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, au elogiat demnitatea
martirilor în cuvinte de o rară frumuseţe.
Cartea numită Constituţiile Apostolice (sec. III-IV)
îndeamnă la respect faţă de cei care pătimesc pentru credinţa în Hristos: „Cel
ce este condamnat pentru numele Domnului nostru Dumnezeu acela este martir,
frate al Domnului (Hristos), fiu al Celui Preaînalt şi sălaş al Sfântului
Duh”(Constituţiile Apostolice, V, 1, 1-3, cf. Hippolyte Delehaye, „Les origines
du culte des martyres”, Bruxelles, 1933, p. 13).
În Biserica Ortodoxă, când se sfinţeşte o biserică nouă, în
piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar şi în Sfântul Antimis sunt depuse numai
moaşte de martir, deoarece iubirea jertfelnică a martirilor seamănă cel mai
mult cu iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce. Toţi Sfinţii
Martiri sunt pomeniţi împreună în mod deosebit în Duminica Ortodoxiei şi în
Duminica Tuturor Sfinţilor. Sfinţii Martiri sunt podoabă de mare preţ a
Bisericii. În troparul acestei sărbători (Duminica Tuturor Sfinţilor), care
urmează după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, se spune: „Cu sângiurile
mucenicilor Tăi celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison împodobită
fiind Biserica Ta”. Cinstirea Sfinţilor Mucenici aduce mari şi multe
binecuvântări credincioşilor. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare
spune: „Cel ce atinge moaşte de martir participă la sfinţenia şi harul care se
află în ele” (Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 115”, PG. 30, 112
C; Sfântul Grigorie de Nazianz, „Adversus Julianum” I, 59, PG 35, 589 C;
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Hom. in Martyres”, PG. 50, 664 D – vezi art.
„Martyre”, p. 724).
Martirii sau Mucenicii împodobesc cu numele lor calendarul
Bisericii, ei fiind, prin viaţa şi jertfa lor, nu numai modele sau icoane de
lumină, ci şi rugători şi sprijinitori pentru cei care doresc să urmeze lui
Hristos, pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei
Treimi.
Îndată după încetarea persecuţiilor sângeroase, pilda vieţii
jertfelnice a martirilor a fost preluată şi transpusă pe plan duhovnicesc în
viaţa monahală ca răstignire a patimilor egoiste şi înviere a sufletului din
moartea păcatului. De aceea, monahismul a fost adesea numit martiriu alb sau
martiriu al nevoinţelor duhovniceşti, asumate în mod liber, cu multă dăruire de
sine, speranţă şi bucurie în Duhul Sfânt. Pe de altă parte, pilda dăruirii de
sine şi rugăciunile martirilor ajută mult şi pe creştinii mireni care vieţuiesc
în lume şi se luptă cu patimile şi greutăţile din societate ca să rămână
credincioşi lui Hristos până la sfârşitul vieţii lor.
Iubiţi fraţi şi surori,
După ce a primit credinţa apostolică, începând cu predica
Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul Dobrogei de azi, poporul român a pătimit
mult ca să păstreze credinţa creştină în timpul persecuţiilor de tot felul
venite de la popoare păgâne migratoare sau năvălitoare şi de la stăpâniri
ostile. Numărul martirilor sau mucenicilor de pe teritoriul ţării noastre a
crescut de la martirii daco-romani sau străromâni până în timpurile recente.
Între martirii creştini români din timpul îndelungatei
stăpâniri otomane, numărăm în mod deosebit pe Sfântul Voievod Martir Constantin
Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei,
dimpreună cu Sfetnicul Ianache. Ei au fost condamnaţi la moarte şi ucişi prin
decapitare la Constantinopol, în ziua de 15 august, anul 1714, mărturisind
credinţa lor în Hristos cu demnitate şi jertfelnicie. Preţuind jertfa lor martirică,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa din 19-20
iunie 1992, ca ei să fie înscrişi în calendarul Bisericii în rândul Sfinţilor
Martiri, cu data de prăznuire în ziua de 16 august. Anul acesta, 2014, la
împlinirea a 300 de ani de la jertfa lor martirică, moaştele Sfântului Voievod
Constantin Brâncoveanu, care se află în biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” din
Bucureşti, vor fi scoase din mormânt şi vor fi puse într-o raclă de argint şi
apoi aşezate într-un baldachin nou, aurit. În ziua de 20 mai 2014, în ajunul
sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ele vor fi purtate în
pelerinaj la Catedrala Patriarhală, spre închinare, deoarece în această
catedrală Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost uns Domnitor al Ţării Româneşti,
în data de 29 octombrie 1688. Iar în după-amiaza zilei de 21 mai 2014, aceste
sfinte moaşte vor fi duse în pelerinaj la biserica „Domniţa Bălaşa” din
Bucureşti, pentru un scurt moment de rugăciune, această biserică fiind o
ctitorie a Domniţei Bălaşa, una din cele şapte
fiice ale Domnitorului Martir. După
aceea, racla cu sfintele moaşte
va continua pelerinajul şi se va opri la Universitatea Bucureşti, deoarece
aici, în fosta Mănăstire „Sfântul Sava”, Domnitorul Constantin Brâncoveanu a
înfiinţat prima şcoală superioară „Academia Domnească”, în anul 1694. Iar apoi
racla se va reîntoarce la biserica „Sfântul Gheorghe – Nou”, de unde a plecat.
Acest pelerinaj este asemănător celui din anul 1934, la împlinirea a 220 de ani
de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni.
În lunile iunie şi iulie ale acestui an, racla cu moaştele
Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu va fi purtată în pelerinaj, de către o
delegaţie a Patriarhiei Române, la cele mai importante biserici ctitorite de el
în Ţara Românească şi în Transilvania, iar în ziua de 16 august 2014 se va
sfinţi pictura nouă a bisericii „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucureşti,
ctitorie a Domnitorului Martir, de către un mare sobor de ierarhi români şi
străini. Apoi va fi săvârşită Sfânta Liturghie din ziua pomenirii Sfinţilor
Martiri Brâncoveni, care au cunoscut adânc taina Crucii şi Învierii lui Hristos
şi au primit cununile vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor.
Cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să
aduceţi, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi,
bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui
Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de
pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini,
departe de Patrie.
Ne rugăm lui Dumnezeu ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă
aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată
salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos Domnul rugător,
† D A N I E L
Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române
sursa: basilica.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu