„În dragoste, ca în vis, nimic nu e imposibil”
„Iubirea fără măsură aduce ură”
„Iubirea este oarbă”
(din proverbele popoarelor)
Mă ridic în picioare, de parcă m-aş putea ridica şi în alt
mod, în faţa adevărului de necontestat din proverbe, adevăr pe care omenirea îl
verifică, numărându-şi victimele la propriu, de-a lungul vremii. Rămân aşa… ca
să îmi pot întoarce faţa spre o poveste de iubire derulată într-un orăşel
american. Aşa îmi trebuie dacă mă las ademenită de tot felul de poveşti! Dacă
aş face un minim de efort şi, închizând ochii, aş putea trece mai departe
nepăsătoare văzându-mi de drum iar, Voi Vulnerabili Vociferatorocoratori V-aţi
Vedea Visul Videatic Vibrând!
Nu mai departe decât ieri, mă pune Zeul Iubirii Şi Al
Informaţiei să răsfoiesc… poate o revistă, poate Revista Presei sau poate să
urmăresc un posibil serial american. Orice aş fi făcut în demersul meu,
dragostea rămâne dragoste, eroii fiind doi tineri perfecţi, aşa cum ne place
nouă românilor să fie protagoniştii poveştilor în care se împleteşte amorul cu
umorul şi omorul. Aici a lipsit, din păcate, umorul. Doi tineri egali în
spirit, frumuseţe, vise şi ani… imposibil de despărţit de semeni sau de faptele
lor, care fapte, dacă ar fi fost cernute la timp de către părinţi, poate
inevitabilul nu s-ar fi produs, iar eu nu v-aş fi stricat ziua, Şi Aşa
Întristaţi Cercetători Polimorfi Canonici Şi În Fum!
Sandra şi Buddy, deşi se iubeau din copilărie, se vor
căsători abia la al doilea inel, cel care avea karatele dorite de fată. Primul,
cel cu care fusese cerută în căsătorie, avea un diamant modest, prea modest
pentru gustul viitoarei mirese. Toate sunt bune şi perfecte, inclusiv
moştenitorul care se va naşte câţiva ani mai târziu. Brusc se abate un mare
necaz, Buddy ajunge în chinuri mari la spital. Toată familia este în jurul său,
inclusiv soţia inteligentă şi frumoasă. Doctorii nu îşi dau seama ce poate să
aibă Buddy.
I se fac analize. Rezultatele aduc o veste-bombă! Buddy a
fost otrăvit cu arsenic. După ce au aflat motivul bolii lui Buddy, medicii îi
administrează antidotul iar bolnavul pleacă acasă. Întrebarea care nu m-a lăsat
să dorm este una simplă. De ce nu l-au luat părinţii, fraţii şi surorile acasă
la ei, până se lămurea misterul arsenicului administrat, după cum afirmă
detectivii implicaţi în rezolvarea cazului, cel mai probabil în mâncare?
Motivul a fost iubirea, pe care toţi cunoscuţii celor două personaje şi-o închipuiau
nemărginită şi curată. Peste câteva zile bolnavul ajunge din nou la spital,
unde în scurt timp moare, lăsându-i pe cei apropiaţi stupefiaţi şi îndureraţi.
Buddy mai primise o porţie de otravă, de data aceasta doza îi fusese fatală.
Nici atunci familia lui şi nici detectivii nu au îndrăznit să privească
acuzator spre cea care îi gătea, sau măcar îl hrănea, pe patul de boală, adică
Sandra cea perfectă.
Detectivii au căutat arsenicul, ambii soţi fiind chimişti,
în cele două laboratoare unde ei făceau muncă de cercetare. Au găsit arsenicul
la locul de muncă al soţiei. Deodată cu sticla, goală pe jumătate, au găsit şi
un iubit, unul dintre cei mai buni cercetători, însurat, tată, şi el. David a
picat în ghearele iubirii. Pe el l-a vrut Sandra, el era victima ideală,
savantul, care, prins în munca sa, nu ştia ce înseamnă viclenia. Dar Sandra nu
l-a vrăjit ca să-l iubească, ci ca să aibă detectivii un vinovat. Pe David şi
nu pe Sandra l-au luat ei la întrebări. El şi-a recunoscut vina că a păcătuit
cu Sandra, dar nu a recunoscut crima. Distrus, printr-un gest disperat, el îşi
va lua viaţa.
În sfârşit, privirea acuzatorilor s-a întors spre Sandra,
care, normal, nu a recunoscut nimic, deşi probele indirecte duceau spre ea.
Abia după patru ani, i s-a intentat proces şi a fost condamnată, după ce a
recunoscut că i-a pus soţului ei arsenic în mâncare, inclusiv în perfuziile
administrate la spital. Nu a vorbit niciodată despre motivul pentru care a
făcut-o, ce se ascundea în spatele iubirii pe care ea o afişa? Şi Buddy şi
David, fuseseră îndrăgostiţi nebuneşte de ea. Dar Sandra dorea mai mult decât
iubire, dorea bani, haine, voiaje, case, maşini. Adică bunurile materiale care
susţin “visul american”, şi nu numai cel american, în care Buddy, doctor în
ştiinţe, dar retribuit modest nu mai avea loc.
Nici măcar David cu toate atuurile sale nu fusese ceea ce
îşi dorea Sandra, aşa că l-a sacrificat fără regrete. Şi cum prea multă
tristeţe ne produce foame, vă invit, Minunaţi Observatori Ai Faptelor Mărunte
Ce Ne Fac Viaţa Uneori Un Iad, la o zaladă că doar cu ea am crescut, mai ales
cei de la ţară. Zalada era o mâncare de vară dragă nouă. Compoziţia ei depindea
de legumele pe care ni le oferea grădina. La început verii era mai săracă, asta
însemnând frunze de zalată verde, ceapă verde, ridichi, ai (usturoi) şi patrunjel.
Spre sfârşitul lui cireşar pândeam primii pepeni (castraveţi) şi primele
poprici( ardei). Aceste legume erau bune şi dacă erau mai mânânţele (mici).
Ultimii se coceau porodicii (roşiile), abia în august, ele fiind pentru noi
reginele legumelor. Porodicii erau fie roz, având forma unei inimi, numele lor
fiind inimă de bou, fie de culoare roşie şi având formă neregulată. Oricum ar
fi fost, erau cărnoase şi bune de mâncat şi goale sau cu pthită unsă cu unsoare
de porc. Dacă porodici adevăraţi mai găseşti la câte o gospodină harnică, ce-şi
pregăteşte răsadul din seminţele alese cu o vară înainte, soiul acela de
poprici, din copilăria mea, care aveau o aromă deosebită s-a pierdut. Poate să
mai fie prin ceva sate uitate de Dumnezeu, care nu îsi cumpără răsaduri din
piaţă, ci şi le cultivă singuri.
Şi nu ar fi fost o zaladă perfectă dacă nu am fi stropit-o
cu oloi din floarea soarelui făcut la oloinţă. Mă încearcă un sentiment de
tristeţe şi de milă când aud diverşi nutriţionişti recomandându-ne salatele de
legume, de parcă au descoperit America. Nu, salată am mâncat noi românii de
când este lumea şi pământul! Ea a fost şi este sănătoasă în anotimpul
legumelor, adică vara şi toamna. Mâncată cu insistenţă în “anotimpul
supermarket”, ea nu este decât un lucru scump şi dăunător, adică mănânci o
farfurie plină de plastice şi E-uri pe bani grei! Aş da un premiu omnia acelor
roşii rotunde, perfecte, aduse de prin cele străinătăţuri, care stau pe masă cu
lunile, păstrându-şi cu insistenţă minunatele lor proprietăţi. Pe acestea din
urmă eu le numesc “roşii trase la xerox”. Nu mă voi spurca, vorbind de
ardeii-paralei graaaaaaaaşi!
Ce noroc pe noi românii că s-a inventat xeroxul la timp!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu