PROZĂ din MARAMUREŞ

                   PĂLINCA

                                                          

Mitru,  prietenul meu de la țară, în fiecare an, toamna târziu, după ce fierbea pălinca, îmi trimitea și mie câte o jumătate de litru... „Așa, de cuștuluit”,  îmi spunea el de fiecare dată.

 Nefiind  băutor de pălincă, o făceam uitată pe vreun raft din bucătărie, urmând a-i veni  rândul cine știe când. Așa s-a întâmplat și anul ăsta cu „jumătatea”  adusă de nevastă-sa, Sabina, într-o sticlă de plastic.

În Ajun de Crăciun,  zărindu-mă prin curte, se apropie de gard și-mi zice:

- No, Doamne ajută, vecine!

- Sănătate, Mitrule!

- No, văd că aveți musafiri!  Faceți  Crăciunul aici!?...

- Așa ne-am gândit!

- Apoi musai să viniți...cu doamna, cu tăți, să ne corindați!

- O să venim, Mitrule, o să venim! îi promit eu.

Am mai stat acolo de vorbă, aflând astfel ce s-a mai întâmplat prin sat, ajungând, de la una la alta, inevitabil, și la politică.   După o vreme și-a luat rămas bun,  nu înainte de a-mi reaminti:

- No, atunci vă așteptăm pă la noi!....

Târziu, după miezul nopții, am intrat în curtea casei lui Mitru, însoțit de musafirii mei de la oraș, cântând „O ce veste minunată”. Mitru și Sabina  ne-au primit în casă și, alăturându-ni-se, am terminat împreună frumoasa colindă. Aveau gospodărie mare și frumoasă.  Acum, tot atât de adevărat era că-i ajutaseră și feciorii plecați la lucru prin cele străinătăți.

- No, ni așezați-vă la masă,  ne îndeamnă Sabina, ridicând capacele de pe niște blide mari, pline cu bunătăți.

Fără să ne mai întrebe de dorim ori nu, Mitru începe să toarne în pahare pălincă, dintr-o sticlă.  Avea zâmbetul întins pe întreaga față; se vedea că-l bucurase colinda noastră. Poate că acel zâmbet se născuse, mai știi,  din  siguranța de sine, că are pălincă bună, imposibil de refuzat!

- No, ni luați, rogu-vă și să ne dea Dumnezeu sărbători fericite și multă sănătate!

Am ciocnit  paharele, adăugând  și noi câte-o urătură gazdelor, după cum ne-am priceput fiecare. 

Am luat o înghițitură de pălincă și am plimbat-o prin gură, încercând să-i analizez calitățile. Pe la noi se face pălincă bună, dar, pentru asta trebuie să te pricepi și se pare că Mitru chiar se pricepea. La început mi s-a părut dulcie, cu gust și miros de prune coapte, apoi, când s-a scurs pe gâtlej, am simțit o căldură plăcută, fără însă să mă ardă.

- Mitre, bună pălincă ai făcut anul ăsta! Nu prea tare, să-ți ardă gâtul, ci doar atât cât trebuie.  Mai bună decât orice votcă ori whisky! îi zic eu așezând paharul pe masă.

- Apoi, prunile o fost bine coapte și, când le-am dărălit, o lăsat zamă multă, roșie și dulce, că ai fi putut-o be ca pă must! ne zice Mitru, cu o mulțumire în glas de ziceai că el s-a îngrijit îndeaproape de coacerea prunelor în acest an.

După o vreme, își umple iar paharul și, privindu-ne ca pe niște învățăcei, continuă:

- De tare-i tare, că no, ce pălincă poate hi dacă n-are peste 53 de grade. Am făcut-o așe cum am vrut, că am avut de unde și cu ce!

- Totuși, câte grade are? insist eu.

- Apoi știu, de la bătrânii noști, că o pălincă curată,  când o scuturi, trebuie să țină mărgelele cam cât îți ia să spui un „Tată nost’”! 

Să ne convingă, cuprinde paharul în podul palmei și-l scutură de câteva ori, apoi îl așează pe masă. Noi, nepricepuți, priveam curioși la colierul de mărgeluțe adunat la marginea paharului. Mitru, cu o voce de diac, începe rugăciunea, fără grabă, accentuând pe anumite cuvinte, mai ales pe cele de început ale fiecărui verset:

-„Tatăl nostru care ești în ceruri,

Sfințească-se numele Tău,

Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta,

.............................................................

Că a Ta este împărăția și puterea și mărirea,

A Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh,

Acum și pururea și în veci vecilor.

Amin!”

Avea dreptate, terminase rugăciunea și mărgeluțele colierului încă nu se spărseseră în totalitate.

- Cred că ai putea termina și „Născătoarea”, glumesc eu, privind fascinat la zecile de mărgeluțe care refuzau să renunțe la viață.

            În acele momente  apreciam istețimea țăranului român, care știa să se descurce în treburile lui gospodărești, fără atâtea aparate și instrumente. Mi-am adus aminte de mama, Dumnezeu s-o odihnească, cum știa, cu o simplă așchie de lemn, când era gata copt cozonacul, ori făcută friptura din cuptor...

După ce ne-am ospătat bine, le-am mulțumit gazdelor și, înainte de-a ieși din casă, le-am spus că-i așteptăm și noi cu colinda.

- O să vinim cu dragă inimă, da mai târziu, că-i așteptăm pe cuscrii,  ne-au promis Sabina și Mitru, conducându-ne până la portița de la drum.

S-au ținut de cuvânt și către ziuă, la geamul care da spre terasă, amândoi ne colindau, spunându-ne povestea nașterii lui Iisus Hristos... Noi ne aflam la masă, la un vin fiert, încercând să ne alungăm frigul din oase, căci colindasem pe la mulți prieteni și cunoștințe.

- Mitrule, merge un vin fiert? întreb, după ce ni s-au alăturat, punând mâna pe ibricul din care ieșeau aburi de vin, înmiresmați cu scorțișoară și vanilie.

- Am „tensiune” și vinul nu-mi cade bine! îmi zice el uitându-se pe masă după o altă băutură.

- Atunci, o pălincă? zic eu, aducându-mi aminte de pălinca dăruită de nevastă-sa Sabina, în toamnă.

- Așe-i mai bine! răspunde el mulțumit.

            Mă duc la dulapul din bucătărie, găsesc „donația” și o golesc într-o cană de sticlă. Mitru se uită curios și oarecum reticent la pălinca pe care i-o turnam în pahar. Tăcut, cuprinde paharul în podul palmei și-l scutură, apoi îl pune pe masă. Nu apuc să-i citesc pe buze decât: „Tatăl...” că toate mărgeluțele își dăduseră obștescul sfârșit. Intrigat, mai încearcă odată. Același rezultat...

- No, da din ce-i făcută pălinca asta? întreabă nedumerit.

- Mitrule dragă, n-am de unde ști! Zic s-o întrebi pe Sabina, că ea mi-o adus-o de „cuștuluit” în toamnă, după ce ați fiert pălinca!

            Câteva clipe privirea îi poposește pe chipul Sabinei, care părea serios preocupată de rețeta unei prăjituri, apoi ia paharul de pe masă și-l duce la gură, zicându-mi:

- No, că bună a hi și asta... Mâine ți-oi aduce alta și...a hi cu iertare!  

A dat paharul peste cap dintr-o înghițitură și, cât a stat la mine în casă, numai din „donație” a vrut să bea, de parcă ar fi dorit s-o termine el singur, cât mai repede....

                                                           MILIAN OROS