Poetul şi jurnalistul severinean Viorel Mirea la a douăzecea carte

Datorită „Prieteniilor literare” iniţiate de către poetul Ioan Romeo Roşiianu, ale revistei culturale „eCreator” care au poposit la Drobeta Turnu Severin, am intrat în posesia a două volume de poeme ale poetului şi jurnalistului dunărean Viorel Mirea.

 Primul volum, intitulat „Luntrea goliciunilor”, Editura „Tracus Arte” Bucureşti are peste 200 de pagini şi este structurat în două capitole: „Gustav” şi „alte EVA ziuni”. Dacă în primul capitol Gustav  e un om reîncarnat care umblă în epoci diferite pe strada Luxemburg, în cel de-al doilea capitol regăsim o mulţime de pilde biblice în poeme ca „Iad fără draci”: „- Uite, i-am zis într-o zi,/ dacă păsările astea ar ieşi din ochii tăi,/ tu ai fi ca un iad fără draci,/noi am fii dracii fără de iad./Ne-am cupla!” sau „Greva lui Noe”: „Ba şi vietăţile mici, de la gâtul lui Noe,/ziceau că şi ele fac grevă, că pot să înoate şi singure,/

că nu sunt defecte!”.

Poezia lecturată în volumul „Luntrea goliciunilor” este modernă, ludicul atinge limite gnoseologice,aluziile subtile la realităţile cotidiene te fac să nu laşi cartea din mână până la citirea ultimei poezii.

Cea de-a doua carte „Cântecul duioasei Laura”, Editura „Prier” Drobeta Turnu Severin, a fost prezentată anul trecut pe pontonul „Carol” din portul aceluiaşi oraş, iar poetul Viorel Mirea, prin tot ceea ce scrie şi produce evenimente literare şi-a lansat „cinci bidoane de poezie” la apă, pe Dunăre şi cu siguranţă această cea mai recentă carte va bucura pe cineva care va intra în posesia ei, fie că vorbim de români, de sârbi sau bulgari. Fiindcă este un poet european.Este un volum de poeme în care are ca personaj principal pe Laura, când „duioasă”, când „cu sine-se-ntristând”, când „cu braţele-i suave”, când „din solz de peşte” ori „solz de vară-primăvară”. 

Iar la final, vă propun un poem semnat cu ceva timp în urmă de Viorel Mirea:

AR DE-AM SĂ PLEC

Iar de-am să plec am să te iau în mine,

Şi de-am să plâng am să te iau în plâns –

O, carnea ta cea plină de suspine

Ea niciodată nu mi-e de ajuns!

Cum se întoarce floarea iar în floare,

Şi cum revine plânsul iar în plâns –

O, carnea ta, cea plină de dogoare,

Ea cărnii mele nu-i e de ajuns!

Şi de-am să fiu, îmi fi-vei mie fiinţă,

De nu mai sunt, mă faci să fiu mai sfânt,

Din carnea mea cea plină de cuviinţă

Suav s-o naşte Eva pe pământ.

Iar ochiul meu cel plin de poama-i tristă

Şi de păcatul greu, cel dulce-amar,

Te va purta-n sclipirea-i ametistă

Ca pe scânteie aprigul amnar.

Şi nu fi tristă, trist de sunt cu tine,

Ci veselă să fii, de trist îţi sunt,

Din răul ei să n-o întorci în bine

Pe carnea mea cea neagră, de pământ

Ci să o laşi în josul greu să cadă

Cum cade ploaia-n râncedele nopţi,

Mă ia

Şi du-mă-n carnea-ţi de zăpadă,

Şi-ntoarce-mă în mine

Dacă poţi…