Satul Chelinţa, aparţinător actualmente oraşului Ulmeni,
Jud. Maramureş, este aşezat la deschiderea dinspre vest a Strâmtorilor Ţicăului
(rest de munţi calcaroşi), acolo unde începe cea mai spectaculoasă luncă a
Someşului. Situat în partea sud-vestică a districtului Chioar, a aparţinut la
sfârşitul secolului al X-lea şi la începutul celui următor, voievodatului lui
Menumorut. Ca localitate componentă a comitatului Solnocul de Mijloc, s-a aflat
pe tot parcursul Evului Mediu, sub autoritatea principilor Transilvaniei.
Este atestat documentar în anul 1423, sub numele „Villa
Olachalis Gelenczemezö”, aparţinând familiei Kusaly Iakşi din cetatea
Chioarului. În decursul secolelor, satul a cunoscut mai multe denumiri maghiare,
care diferă prin felul în care erau scrise şi interpretate de către
funcţionarii maghiari: în 1462 – Kelenchew; 1505 – Kelenche; 1459 – Klencheje;
1553 – Kelenchee; 1560 – Kelenchie; 1569 – Kelencze; 1733 – Telincza. Începând
cu anul 1735, satul se numeşte Kelencze, nume pe care în menţine până în anul
1919, când a devenit Chelinţa. Locuitorii satului, dintotdeauna l-au numit în
limbaj popular „Tyelinţa”.
Componenta etnică de factură românească a aşezării reiese şi
din denumirile date variatelor forme de relief, a dealurilor, a văilor şi a
„câmpurilor” (pamântul arabil situat în diferite părţi ale localităţii). Toate
acestea exprimă o anumită poziţie, formă sau plasare teritorială. Dealurile se
numesc: Dealul Glodului, Dealul Purcăreţului, Turmătar, Prisnel, Dealul Morii,
Dealul Mare, Ciungi, Dealul Îngust, Dealul Viilor, la Prisacă ; toate exprimă
realităţi topografice specifice graiului local şi diferitelor amplasamente
teritoriale (Dealul Pietrii – calcaros; Turmătar- locul în care erau adunate vitele
pentru adăpat şi înnoptat; Dealul Viilor- acoperit aproape în totalitate cu
vii).
Pârâurile, denumite de către localnici văi, cu un curs
perpendicular pe lungimea satului, au de asemenea nume sugestive: Valea
Hotarului, Valea Glodului, Valea Poieniţei, Valea Lespezoaia, Valea
Purcăreţului, Valea Morii, Valea Dealului Mare, Valea Îngustului, Valea
Sighiletiului; după cum se poate observa, majoritatea denumirilor văilor sunt
legate de acelea ale dealurilor, dovadă imediata vecinătate a acestuia.
Organizarea hotarnică a satului este legată de aceleaşi
realităţi locale. Denumirile mai importante ale acestora sunt: Pe Râturi,
Caraşeu, Arini, Câmpul din Sus, Sub Vii, La Bălţi , La Gloduri , Pitioaia, Branişte, Şesuri, Furnicar,
Răchiţi, Sighileti; toate exprimă particularităţi locale delimitate doar de
plasarea teritorială.
Înainte ca oamenii să înceapă sa îşi sape propriile fântani,
existau aşa-numitele fântâni obşesti, care erau folosite în devălmăşie de către
toţi locuitorii satului: Fântâna Satului, La Ciurgău , Fântâna Pintii.
Localitatea Chelinţa nu a existat dintotdeauna în acelaşi
areal teritorial, pe parcursul timpului, cunoscând câteva metamorfoze
geografice. Conform „Istoricului Comunei Ulmeni”, publicat în Arhivele Statului
Baia Mare, preluat după Petri Mor („Monografia Judeţului Sălaj”) satul a fost
aşezat la început în locul numit „La
Arini ”. Era un spaţiu teritorial de aproximativ un kilometru
lungime, între locurile numite Caraşeu şi Capul Satului.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Vatra Satului
era localizată în zona „Sub Vii” şi „Pe Deal”; ultima poziţionare a localităţii
este cea actuală, care cuprinde un teritoriu destul de întins, între Caraşeu şi
Valea Hotarului (aproximativ 4 kilometri), satul fiind dispus mai mult pe lungime,
fără a avea prea multe străzi secundare, de-a lungul cursului Someşului.
Fiind parte componentă a Principatului Transilvaniei, satul
Chelinţa a aparţinut pe tot parcursul existenţei sale de până în anul 1918,
unor nobili maghiari locali, care erau deţinătorii aproape în exclusivitate a
întregului pământ arabil şi nearabil.
Dacă până în anul 1553, satul aparţine nobilului amintit din
cetatea Chioarului, din anul 1564, satul Chelinţa aparţine cetăţii Hododului,
iar mai târziu, cetăţii Cehu-Silvaniei.
În anul 1569, satul trece în proprietatea lui Gyulai Laszlo,
iar din 1570, revine conţilor unguri, Jaksi Boldijar şi Mihai. Din 1579, trece
în proprietatea familiei Gyulyfy Laszlo. Mai târziu, în anul 1797, întreaga
suprafaţă de teren a satului Chelinţa, este divizată şi dată în stăpânire
conţilor unguri, Suskely David, Tildy Laszlo, Molnar Sigismund, Peleyi Laszlo,
Tildy Mihai, iar, mai apoi, baronilor unguri, Huszar Iosif, Huszar Anton,
Bornemisza Iosif; o mică parte îi revenea unui localnic, pe nume GavrişGheorghe.
Din perspectivă socială, locuitorii ţărani ai satului, erau
împărţiţi în două categorii: o parte mică, erau ţărani liberi, iar cei mai
mulţi erau iobagi. Astfel, la 1575, în satul Chelinţa existau 4 familii de
iobagi, sub stăpânirea lui Gyulafy Laszlo, care, fiind foarte săraci, au fost
scutiţi de impozite, în timp ce restul iobagilor, plăteau impozite şi danii
nobililor unguri. Numărul acestora creşte, la 1715, fiind cu 12 familii în
plus, iar din anul 1720, încă 17 familii, cu toţii siliţi să plătească toate
obligaţiile existente la acea dată.
Teritoriul satului Chelinţa a aparţinut până în secolul al
XV-lea, din punct de vedere administrativ, „Cetăţii Aurii” (în ungureşte,
„Aranyismezö”), situată pe malul drept al Someşului, între Benesat şi Cheud.
Localnicii chelinţani, ca şi cei din satele învecinate, ştiu că această cetate
ar fi fost construită(a aparţinut) de haiducul maramureşean Pintea
Viteazul.
Unii dintre locuitorii iobagi ai satului Chelinţa, s-au
acoperit de glorie în timpul războaielor austro-turce de până la 1700;se ştie
din surse sigure că au existat chelinţani care au participat inclusiv la
asediul Vienei, în anul 1683, făcând parte din armata austriacă. Aceştia au
fost distinşi cu titluri nobiliare (amintind faptul că, la acea dată,
Transilvania aparţinea ca principat autonom, Porţii otomane). Printre aceştia,
putem aminti familiile Fechete şi Sav, care au primit titlul de „nemeş” de la
principele Ardealului, Mihail Apafi, reconfirmat mai apoi de către împăratul
habsburg, Leopold I. Astfel, într-un document datat 1691, îl găsim pe Fechete
Andriş, nobil din localitate, ca girant într-un proces, pentru un iobag
local.
O statistică maghiară, din anul 1700, arată că în sat
existau următoarele nume de familii: Fechete, Sav, Mătieş(Meteş), Gavriş,
Bălaş, Mesaroşşi Rus.
Sărăcirea populaţiei era dată nu numai de condiţia socială
căreia oamenii îi aparţineau, ci şi de desele inundaţii provocate de râul
Someş. În cursul secolului al XVIII-lea, stăpânii unguri au folosit populaţia satului
pentru a cultiva viţa-de-vie.Nobilii unguri au folosit din plin întreaga forţă
de muncă a iobagilor satului, formată din 15 familii, cu 120 de suflete. Vinul
de Chelinţa, de calitate extrem de bună şi cu un parfum deosebit, era cunoscut
până la Budapesta
şi Viena, toţi nobilii din jur cumpărându-şi parcele cu vie. Satul avea un
sigiliu propriu încă din anul 1850, cu inscripţia „Sigiliu Comunei Kelencze”.
Emblema satului era un lot cu viaţă-de-vie, mai pronunţat, ieşite în evidenţă
fiind, două corzi de viţă legate cu un ţăruş.
După anul 1700, satul a căpătat un aspect unitar, fără
hiatusuri în interiorul zonelor locuite; pe Valea Hijului şi, până la Valea Purcăreţului ,
au locuit şi locuiesc şi azi ţigani, în timp ce, de la Valea Purcăreţului ,
în jos pe drum, pe Deal şi până la Valea Vălceilor , români, iar de aici până la Valea Hotarului
(şi azi, chiar mai încolo cu cca. 300 de metri), iarăşi ţigani.
La începutul veacului al XVIII-lea, ţinutul a fost cuprins
de o foamete mare, datorită inundaţiilor şi recoltelor slabe. Pentru familiile
care au primit drepturi nobiliare, nemeşii, situaţia a fost mai uşoară,deoarece
aceştia erau scutiţi de dări şi robotă, primind şi dreptul de a construi mori
pe Someş. Acestea aduceau venituri foarte mari, proprietarii lor făcând parte
din rândul aristocraţiei locale („bocotanii”). În condiţiile în care aceştia nu
se căsătoreau cu fiice de iobagi sau invers, în cursul secolului al XVIII-lea,
se stabilesc în Chelinţa nobili străini precum: Roman din Saşa, Gheţe din Vărai,
Ilieş(Iliş) din Benesat, Chişdin Vărai şi Pop din Mireşul Mare.
Cum dările erau plătite numai de către locuitorii iobagi, o
statistică realizată de către autorităţile maghiare la 1715, arată că dările au
fost plătite în Chelinţa de 13 familii, cu 108 membrii; la 1720, numărul
acestora a crescut la 17 familii, cu 153 membrii, iar la 1733, dările au fost
plătite de 34 de familii.
O evidenţă religioasă din anul 1750 arată că, în Chelinţa,
populaţia era de 274 de suflete, de religie greco-catolică.
Pe parcursul secolului al XVIII-lea, situaţia economică a
iobagilor chelinţani s-a mai îmbunătăţit, deoarece toţi cultivau loturile
personale cu cereale, creşteau vite şi li se permitea păşunatul în pădurile
nobililor. Aceştia creşteau boi şi vite, pe care le foloseau pentru a presta
cele 3 zile pe săptămână de robotă pentru stăpânul lor. Întârzierea la lucru
sau nehrănirea regulată şi la timp a boilor, erau pedepsite cu, de la una la 25
de lovituri de bâtă.
În timpul lucrului erau supravegheaţi de către slujitorii
nobilului care, nu le permitea nici un moment de odihnă; de aici a rezultat
obiceiul mestecatului tutunului („ţineau bagău”). De sărbătorile de iarnă,
Crăciun şi Anul Nou, erau obligaţi fiecare să-i dea nobilului câte o găină, 20
de ouă şi 2 pui.
Revenind la statistica religioasă, vom constata, în primul rând,
faptul că populaţia era de confesiune unită cu Roma şi, în al doilea rând, că
numărul acesteia este într-o continuă creştere: aşa cum arătam şi mai devreme,
la 1750, erau 274 de suflete, iar la 1847, 499 de suflete. Începând cu anul
1896, constatăm în toate statisticile prezenţa ţiganilor. Aceştia au fost aduşi
începând cu anul 1895, de către învăţătorul Vasile Merlaş, care era şi judele
satului, pentru a lucra la construcţia casei (locuită azi de către Mircea
Merlaş, împreună cu familia). Revenind, să spunem că, la 1896, erau 625 de
suflete, împreună cu ţiganii (element etnic nelipsit de atunci şi, majoritar
astăzi), la 1906 – 644 de suflete, 1910 – 790 de suflete, 1920 – 749 de
suflete. La 1930, cu ocazia primului recensământ din România Mare, era precizată
populaţia pe etnii: 845 de suflete, din care 640 români, 183 ţigani şi 22
evrei.
În decursul existenţei sale, satul Chelinţa a avut mai multe
biserici. Consultând arhiva parohială Chelinţa în urmă cu mai mulţi ani, am
descoperit faptul că prima biserică a satului a fost construită în zona numită
„Arini”, undeva pe la mijlocul secolului al XV-lea. Această biserică a fost mai
apoi vândută satului Săplac (Aluniş) din judeţul Sălaj; biserica a fost
construită în totalitate din lemn. A doua biserică a fost construită din piatră
şi acoperită cu şindrilă, pe deal, în anul 1725. Cea de-a treia şi ultima, a
fost construită în anul 1938, pe uliţa principală a satului, ea servind şi
astăzi ca lăcaşde cult ortodox.
Primul preot amintit în actele bisericeşti este Pop Vasile,
în anul 1733. Prima casă parohială a fost construită în timpul preotului
Horincar Ignatie, pe grădina bisericii din deal. În anul 1872, în timpul
preotului Simion Timofte, aceasta a fost mutată acolo unde este şi astăzi,
lângă Valea Lespezoii, fiind mai aproape de biserică şi de zona centrală a
satului.
Înainte de anul 1848, nu se putea vorbi de şcoală. Prima
şcoală a fost construită după hotărârea sinodului vicarial de la Şimleul
Silvaniei, din 1850, când s-a hotărât ca în fiecare sat să existe şcoală.
Astfel, în anul 1854, primul învăţător, Moise Conea, ţinea cursuri cu copiii
din sat într-o casă închiriată (nu se menţionează unde). Drept bănci erau
folosite nişte scânduri sprijinite pe ţăruşi înfipţi în pământ; se învăţa din
bucoavna cu litere latine şi chirilice. Bucoavna, adică alfabetul, era scrisă
pe nişte cartoane care erau agăţate pe pereţi. Plata învăţătorului era o mierţă
de mălai, adică 25 de kg/familie şi 25 de cruceri (moneda imperială).
În anul 1868,
a fost ridicat primul local de şcoală în Chelinţa, în
locul numit Valea Glodului, cu bani adunaţi de la membrii comunităţii locale.
Clădirea se compunea din: o sală de clasă, o tindă (anticameră) şi o cameră de
locuit pentru învăţător.
În anul 1902, sub îndrumarea învăţătorului Vasile Merlaş,
s-a construit localul altei şcoli, mai mari, situată în centrul satului, mai
spaţioasă şi mai frumoasă; era compusă din două săli de clasă, un coridor şi o
locuinţă cu două camere pentru învăţător. Această clădire a servit ca şcoală
până în anul 1966. În 1960,
a fost construit localul şcolii noi, în care se învaţă
şi azi, în locul numit Gura Uliţei. Din anul 1966 şi până în anul 1979, vechea
clădire a şcolii a servit drept cămin cultural, an în care a fost demolată,
locul său fiind luat de un cămin cultural modern, cu o suprafaţă de 375 m2 , care poartă numele
rapsodului popular Emil Gavriş, originar din Chelinţa. De-a lungul anilor, aici
s-au făcut diverse spectacole, serbări şcolare, a folosit drept sală de cinema,
a existat aici şi o bibliotecă; de asemenea s-au organizat şi încă se mai
organizează nunţi ale locuitorilor satului.
O serie de tineri români, care s-au format de-a lungul
timpului ca mari specialişti în domeniile lor de activitate, au reuşit să
depăşească dificultăţile materiale sau barierele legate de caracterul
patriarhal al satului. În perioada interbelică şi, mai ales după aceea, în anii
'60, '70 sau '80, mulţi dintre aceştia s-au implicat, pe parcursul vacanţelor,
în activităţile culturale ale satului sau comunei. Aportul lor la activitatea
social-culturală a fost deosebit, o parte din ei participând cu tot felul de
iniţiative, în cadrul „Societăţii Culturale Tinerimea” din Ulmeni, înfiinţată
în anul 1926 la iniţiativa lui Florian Covaciu-Ulmeanu, ofiţer şi, în acelaşi
timp, medic militar, unul din cei care au pus bazele şi au susţinut Facultatea
de medicină sportivă din cadrul Universităţii Bucureşti.
Preotul Emil Negruţiu, autorul unei monografii a Ulmeniului,
căreia din păcate i-a lipsit complexitatea, în toată dimensiunea ei, politică,
economică, culturală, confesională – precizează faptul că, societatea în cauză
a avut două şedinţe mai semnificative, în urma cărora au fost obţinute anumite
avantaje pentru comună. Prima şedinţă ţinută în 1933, când a fost organizată şi
planificată construirea unui monument al eroilor căzuţi pentru apărarea
patriei, la Ulmeni. A
doua, ţinută câţiva ani mai târziu, în 1935, a urmărit dezbaterea a o serie de
probleme ale locuitorilor comunei şi a obţine cât mai multe revendicări de
natură materială.
În anul 1926, chelinţanii au obţinut autorizaţie pentru
construcţia bărcii (luntre) de lemn, cu ajutorul căreia puteau trece râul, o
dată maximum 13 persoane. După mai multe intervenţii, în 1935, a fost obţinută o
nouă autorizaţie pentru construirea unui pod plutitor (bac), astăzi dezafectat,
pentru trecerea carelor încărcate cu cereale şi alte încărcături; a fost
amplasat într-un loc convenabil, aproape de mijlocul satului, în dreptul
Drumului Podului. În anii comunismului, adică în anul 1979, a început construcţia
unei punţi pe cablu peste râul Someşcare, din păcate, se va finaliza abia în
anul 1995, cu trecere pietonală.
Azi, satul Chelinţa, parte integrantă, aşa cum am arătat în
titlu, a localităţii urbane Ulmeni, aduce o contribuţie importantă, atât din
perspectivă materială, cât şi spirituală pentru evoluţia dinamică a zonei şi
pentru propăşirea socio-culturală a acesteia.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Posea, Grigore, Moldovan, Constantin, Posea, Aurora , Judeţele Patriei,
,,Judeţul Maramureş”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980.
Cocean, Pompiliu, Geografia regională a României, Ministerul
Educaţiei şi Cercetării, Proiectul pentru învăţământ rural, Bucureşti, 2005.
Tufescu, Ioan, România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974.
Coteţ, Petru, „Depresiunea Baia Mare în probleme de
Geografie”, Vol.V, 1901-1904.
Petri, Mor, ,,Szilagy Varmegye monographiaja” (Monografia
comitatului Sălaj), 1902, Vol. IV.
Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj,
,,Cartea de Aur”
Consiliul Judeţean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura
Judeţului Sălaj,,,Monografii sanitare, Monografia comunei Ulmeni”, nr. 224,
întocmită de dr. Şandor Alexandru, medic de circumscripţie, 3 august 1938.
Suciu, Coriolan, ,,Schiţă monografică a Sălajului,
Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania”, Vol. II, Editura
Academiei, 1968, Consiliul Judeţean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Judeţului
Sălaj.
.Bandula, Octavian, ,,Pe plaiuri maramureşene”, Editura
Stadion, Bucureşti, 1971.
Filipescu, Alexandru, ,,Istoria Maramureşului”, Baia Mare,
1940.
Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Comitatul Solnocul de
Mijloc, Urbari, 1999/1785.
Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al
XVI-lea”, Vol. I, II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967.
Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al
XVII-lea”, Vol. I, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
Păcurariu, Mircea, ,,Istoria bisericii ortodoxe române”,
Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1992.
Ulmeanu, Matei, „Pagini memoriale”, vol. I, Editura
Solstiţiu, Satu-Mare ,
2000.
Arhivele Statului Baia Mare, Fondul Consiliului Popular
Ulmeni, „Istoricul Comunei Ulmeni”.
Prof.Mircea
Botiş
Preot Radu Botiş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu