Încă din adolescență m-am atașat atât de mult de valorile americane (libertate, democrație, nivel de trai, cultură, vestimentație ș.a.m.d.), încât pe la 17 ani, împreună cu un coleg de liceu, am luat hotărârea ca, în vacanța de vară, să mergem la Constanța, unde, ajutați de noroc, să ne ascundem pe o navă (românească sau străină) și astfel să ajungem în mult dorita lume nouă nord-americană. Dar cum socoteala de-acasă nu se potrivește aproape niciodată cu cea din târg, îndeosebi în cazul unor adolescenți necugetați și îndrăzneți, ne-am procurat taman atâția bani cât credeam că ne vor acoperi cheltuielile cu drumul și niscaiva hrană până la mare.
Nu ne-au
ajuns (cred că fiecare dintre noi își rostuise cam 100 de lei), motiv pentru
care nu numai că de la București încolo am mâncat răbdări prăjite, dar –
gândindu-ne de-abia acuma la greutățile ce ne așteaptă în oraș și port – n-am
avut încotro și am făcut blatul...
Și
iată-ne sosiți trudiți, flămânzi și morcoviți în orașul de pe malul mării, dar
nici pomeneală să putem pătrunde în incinta portului, necum să ne furișăm pe
vreun vas pregătit de drum, a cărui destinație să fie Statele Unite. Cum
speranțele plecării s-au risipit deodată cu ultimii noștri bănuți și cum foamea
ne dădea ghes, bașca neplăcuta perspectivă de-a dormi cu frica-n sân pe băncile
parcurilor sau în incinta gării, ne-a părut bine când am izbutit să intrăm
într-o echipă de zilieri, ce efectua săpături în apropire de Năvodari. Măcar așa
ne-am asigurat hrana zilnică, dormitul într-o șandrama de tablă cu paturi
suprapuse și desele îmbăieri în mare, plus mizera plată pentru istovitoarea
muncă de 10 ore, pe o căldură sufocantă.
Totuși,
puținii bani primiți s-au dovedit îndestulători nu doar pentru cumpărarea
biletelor de întoarcere (prilej de justificată mândrie pentru noi), ci și ca să
ne spălăm obrazul de rușinea plecării intempestive de-acasă, episod ținut
secret și, tocmai de aceea, peste doi ani necuplat de securiști cu
interceptarea uneia dintre scrisorile adresate de mine postului de radio
„Europa liberă”. Lesne de priceput că, dacă anchetatorii ar fi cunoscut această
tentativă a mea de-a părăsi țara la sfârșitul clasei a zecea, pedeapsa era cu
mult mai grea ca cea înfățișată în articolul Amintiri cu securiști.
În
pofida acestor riscante eșecuri personale, încrederea mea în rolul izbăvitor al
democrației occidentale (în special al celei americane) n-a slăbit, chiar dacă
numeroasele lecturi mi-au demonstrat fără putință de tăgadă că anglo-americanii
(mai exact W. Churchill și Franklin D. Roosevelt) ne-au vândut lui I.V. Stalin
după al doilea război mondial, supliciu care a durat aproape o jumătate de veac
(mă rog, atrocea consecință a împărțirii sferelor de influență între
învingători), că filosoful francez Henri Bergson neagă existența criteriilor
viabile de selecție a valorilor în democrațiile apusene și că gânditorul german
Hermann von Keyserling (născut în Estonia pe 20 iulie 1880, mort în Austria la
26 aprilie 1946) vedea colectivismul american „la fel de dăunător ca cel
rusesc”. Unde mai punem la socoteală tulburătoarea mărturie a compatriotului
nostru Constantin Virgil Gheorghiu din romanul Ora 25...
Însă, cu
toate aceste incontestabile dovezi privind fragila condiție a omului din
pricina fanatismului tuturor ideologiilor (atât ale Estului, cât și ale
Vestului), în articolul America a fost
sfidată de o triadă deocheată din 30 iunie 2018, făceam următoarea
afirmație interogativ-exclamativă, justificată pentru conduita politicienilor
americani de la acea vreme: „Păi cum să nu fie românii proamericani, când
yankeii întruchipează ideea de prosperitate și libertate, când, prin
principiile wilsoniene ale autodeterminării popoarelor, ei au contribuit
decisiv după prima conflagrație mondială la formarea națiunilor europene
libere, așa încât jertfele și aspirațiile noastre legitime s-au putut
concretiza în România Mare, și când, în lunga și amarnica perioadă de
bolșevizare, cei mai mulți dintre români (eu am fost unul dintre ei) doreau cu ardoare
să vină odată americanii și să-i scape de colectivismul rusesc?!”
Dar iată
că alegerile prezidențiale din 2024 sunt câștigate de necușerul (are mai multe
dosare pe rol), înfumuratul, arghirofilul și necalificatul Donald Trump, despre
care se știa încă din primul lui mandat cât este de aberant și catastrofal în
negocieri. De pildă, nu numai că acordul încheiat doar de el (fără participarea
aliaților) cu talibanii le-a dat acestora mână liberă la atrocități și, în
timpul administrației Biden, armata – potrivit termenilor înțelegerii – a
trebuit să se retragă în grabă, dar nerecunoscându-și nicio vină, acuma (la
început de nou mandat) își acuză predecesorul atât de retragerea precipitată
din Afganistan și de dezastrul aferent, cât și de...declanșarea războiului din
Ucraina!
Deci nu
criminalul de Putin este vinovat de agresiune, distrugeri și curmarea atâtor
vieți (civili, bătrâni, femei și copii, dimpreună cu sutele de mii de luptători
ucraineni, ruși și nord-coreeni), ci ba Joe Biden, ba președintele V. Zelensky,
pe care cu ceva timp în urmă l-a făcut „dictator” (ulterior a negat că el ar fi
folosit acest epitet!), iar de curând, cu prilejul vizitei liderului ucrainean
la Casa Albă, și-a permis incalificabilă golăneală să strige la musafir și să-l
dea afară. Motivele acestui megaderapaj nu sunt fleacurile invocate de partea
americană (cică ucraineanul n-ar fi fost suficient de recunoscător, inclusiv
prin refuzul de a purta costum până la încheierea unei păci juste pentru țara
lui), ci faptul că șeful statului european ar fi pus la îndoială promisiunile
rușilor, deci însuși viitorul proces de pace, și mai ales acela că a refuzat
ca, fără garanții de securitate, să cedeze jumătate din resursele/mineralele
rare ale Ucrainei.
În
paranteză fie spus, un nătărău american exclama după nefericitul incident că este mândru de președintele D. Trump,
iar alt nătărău din România, se bucura într-o mizerie de text că bravul
ucrainean a fost amarnic insultat de primii doi (ne)oameni ai actualei
administrații – președintele și vicepreședintele. Păi, nenicilor, rușine fără
margini ar trebui să le fie celor doi nesimțiți, care au încălcat într-un mod
monstruos legile diplomației și ale ospeției (n-am știre ca în vremurile
moderne vreun retardat de cârmuitor să fi procedat astfel!), totul din pricina
goanei lor turbate după bani. Or, în anturajul lui Trump, acest lucru este cu
putință (sigur se va repeta, ori de câte ori bolovănosul yankeu va întâlni un
dârz interlocutor), pentru că niciunul dintre ciracii lui (consilieri, miniștri)
nu îndrăznește să-l contrazică și, la o adică, să-i atragă atenția că a luat-o
serios pe arătură.
Întrucât
toți dictatorii nătăfleți, dar cu aere de atotștiutori, permit să li se spună
doar ceea ce vor să audă, nu-i de mirare că Trumpul îl consideră pe Putinos
inteligent și-l numește prietenul lui. Desigur, la trăsăturile de gașcă
politică (nu trebuie uitat Kim Jong-un, fiorosul lor amic), se adaugă cele de
breaslă (foști spioni sovietici susțin că Rățoiul ar fi fost racolat de KGB în
anul 1987) și ale firii (yankeul și muscalul sunt amândoi lăudăroși, mincinoși,
lacomi de bani, ahtiați după lingușiri, cruzi și răzbunători).
Bombasticul
și lungul discurs ținut în urmă cu puțin timp de Trump în fața camerelor
reunite ale Congresului, este atât de înțesat cu laude (alți președinți n-au
realizat într-un mandat, ba chiar în două, atâtea lucruri câte a făcut el în
doar câteva săptămâni!) și atâtea minciuni gogonate (Zelensky nu i-a trimis
vreo scrisoare, ci doar a postat un mesaj pe platforma X; Statele Unite n-au
ajutat Ucraina cu 450 miliarde dolari, ci cu circa 100 miliarde, un ajutor mai
mic decât cel dat de UE; la lucrările Canalului Panama au murit sub 400 de
americani, nicidecum zeci de mii; războiul ruso-ucrainean n-a făcut milioane de
victime, ci sub două milioane de morți și răniți, cei mai mulți din rândul
rușilor; prin ridicarea tarifelor, taxelor și impozitelor, care – avertizează
specialiștii – toate se reflectă în costuri, economia americană va înregistra
în curând pierderi, nicidecum fabuloasele câștiguri visate de trumpiști etc.),
încât nu cred că e nevoie de alte dovezi la acest penibil capitol...
Considerându-se
providențial pentru americani, practic pentru întreaga planetă (pesemne că,
aidoma lui Hitler și Stalin la vremea lor, se socoate mai îndreptățit ca Putin
și Kim Jong-un la Premiul Nobel pentru Pace!), după „eleganța” diplomatică cu
care – secondat de slugarnicul și necalificatul JD Vance – l-a tratat în Biroul
Oval pe președintele Zelensky, instabilul Trumpov (da, căci modelul lui politic
actual este odiosul dictator muscal) a ordonat suspendarea imediată a
ajutorului militar și a schimbului de informații pentru Ucraina. Și poate că
el, împreună cu lamentabilii lui ciraci (alde Elon Musk), nu s-ar fi sinchisit
că, prin această josnică răzbunare, încurajează bombardamentele rusești asupra
Ucrainei, dacă tot mai mulți senatori și congresmeni republicani (nu mai
vorbesc de cei democrați) n-ar fi criticat măsura cu asprime, cerând
administrației continuarea ajutorului militar și umanitar pentru poporul agresat
de hoardele putiniste.
Cum
Buldogul are nevoie ca de aer de sprijinul politic al tuturor republicanilor,
inclusiv pentru utopica șansă a celui de-al treilea mandat (păi de ce, mă rog,
să fie dictatori pe viață doar rusul, chinezul și nord-coreanul?), iată motivul
pentru care imprevizibilul și inconsecventul lider american, uitând în aceste
condiții de tovărășia kaghebistă, de îndată a schimbat foaia și i-a amenințat
pe muscali (în opinia lui mai „înțelegători” ca ucrainenii) cu cele mai
cumplite sancțiuni economico-financiare, dacă refuză să înceapă negocierile de
pace. Numai că putiniștilor prea puțin le pasă de sancțiuni (cică, susțin ei,
au trecut teferi și neafectați peste multe altele), atâta timp cât primesc
ajutor politic, economic și militar din partea Chinei, Iranului și Coreei de
Nord, mai nou (după restabilirea ambasadelor la nivelul anterior) chiar din
partea Statelor Unite.
Da,
pentru că ticălosul lor scop, neîncetat declarat, scop care are darul să-i
alarmeze deopotrivă pe ucraineni și pe aproape toți europenii (mai puțin pe
unguri, slovaci și alți proruși înrăiți), nu constituie nici cel mai mic
pericol pentru americanii situați peste Atlantic, îndeosebi acuma când
administrația Trump este pe punctul să sacrifice tradiționalele și fructuoasele
relații economico-financiare și geo-politice cu europenii, în primul rând cu
britanicii (cu bune și cu rele, America este creația de vârf a europenilor!),
în naiva încercare politică de-a decupla Rusia de China și apoi de-a stăvili expansiunea
colosului galben printr-o redutabilă alianță americano-rusă: ducerea până la
capăt a „operațiunii militare speciale”, așa încât tratatul de pace să fie în
realitate o capitulare pentru Ucraina distrusă și amputată teritorial (în
limbaj kremlinist „denazificată și demilitarizată”, adică gubernizată), iar
Rusia slăbită economic, însă puternic înarmată și animată de nepotolite
tendințe expansioniste, să poată ține în șah întregul continent, în primul rând
vecinii (țările baltice, Polonia, Republica Moldova, România) de-abia ieșiți
din ghearele sovieticilor.
Nefiind
în momentul de față înarmată corespunzător (vorba premierului polonez Donald
Tusk: 500 de milioane de europeni așteaptă ajutorul militar al celor 350 de
milioane de americani, ca să-i apere de 140 milioane de ruși), Uniunea
Europeană este profund îngrijorată nu numai de redusul ei potențial militar, în
comparație cu cel rusesc (tocmai de aceea, după recentele semnale neprietenești
primite de la Casa Albă, liderii bătrânului continent au decis să aloce în
acest scop circa 800 miliarde de euro), ci și de marile concesii pe care Trump,
peste capul ucrainenilor și al europenilor, ar putea să le facă rușilor, ceva
similar cu catastrofalul acord încheiat de el cu talibanii.
De ce
afirm că încercarea lui Trump de-a decupla Rusia de China este o naivitate? Din
următoarele trei motive: (a)Spre deosebire de anii ’70
(epoca Mao Zedong), când – din
pricina fricțiunilor cu Uniunea Sovietică – China a bătut palma cu SUA, în
timpul celor peste trei ani de război s-au strâns atât de mult relațiile pe
diverse planuri dintre muscali și asiatici, încât China a devenit principalul
partener comercial al Rusiei, lucru care nu poate/nu se dorește să fie schimbat
la ridicola dorință a lui Trump, mai ales că acesta a avut proasta inspirație
să declanșeze războiul tarifelor cu colosul galben; (b)Atât Putin, cât și Xi
doresc o lume multipolară, deci amândoi urăsc Statele Unite pentru poziția lor
de lider mondial, pe care caută să și-o întărească necontenit prin toate
mijloacele; (c)Nici liderul chinez și nici cel rus nu acceptă să dea vrabia din
mână pentru cioara de pe gard, ei știind prea bine că mandatul clonțosului și
nesigurului american (dacă și-l va duce până la capăt!) se încheie peste mai
puțin de patru ani și că – din motive întemeiate (vârsta înaintată, gafele
yankeului) - șansele celui de-al treilea mandat sunt practic egale cu zero.
Apropo
de grija Trumpului pentru respectarea principiilor democratice nu doar în
România (se spune că, îmboldit de mult dubiosul Elon Musk, își va trimite un
emisar ca să constate că „profetului” Călin Georgescu..i-a fost respinsă
candidatura la prezidențiale de către BEC), ci practic în toată Europa jignită
și aproape abandonată de el, eu zic că ar trebui să se uite mai atent în
propria „ogradă” și să realizeze că face de rușine democrația americană și
marea ei politică internațională.
Închei
cu o foarte profundă și mereu actuală spusă japoneză: „Când puterea are
dreptate, dreptatea n-are putere”, precum și cu câteva aforisme ale
excepționalului Baltasar Gracián (Oracolul
manual, BPT, Editura Minerva, București, 1975), care se potrivesc ca o mănușă
Trumpului și ortacilor săi: „Marele August se mândrea că e mai mare om decât
împărat”; „Portul omului e fațada sufletului”; „Judecata se retrage în fața
sentimentului”; „Trufia a fost totdeauna supărătoare”; „Mintea nu trebuie să
stea în șira spinării”; „Omul ciudat rămâne izolat”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
8-9 martie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu