Constelații diamantine, la un număr așteptat de primăvară

Cu bucurie semnalez faptul că a apărut un nou număr al revistei de cultură universală „Constelații diamantine”, Anul XVI, Nr. 3 (175), martie 2025, publicație editată sub egida Ligii Scriitorilor Români și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Editorialul semnat de către Ion Popescu-Brădiceni este binevenit și de actualitate „De ce ar citi copiii o carte”, din care aflăm: „Copilul își începe viața prin a cădea în lume; care inițial îl bulversează, îl zăpăcește, îl sperie până la a plânge în dese reprize...lacrimogene. Deocamdată e uimit de tot ce i se arată. Dar el își amintește, ca prin vis, de poveștile pe care părinții lui i le spuneau fiind încă în pântecele matern, protejat, prizonier al Edenului Originar, ivit dintr-un miracol al Naturii (un spermatozoid fecundând un ovul: o litotică facere a corpului uman, menit să devină o hiperbolă a Deveninței). Deci cu ce debutează actul lecturii de literatură? Cu o gramatică a comprehensiunii realității care va permite formarea abilităților de a recunoaște semnele textuale care fac perceptibile calitățile intrinseci discursului și lumii reprezentate. Ținta oricărei educații și instrucții este integrarea problemei valorilor pe calea creativității personalizate de la școlar la școlar în funcție de flexibilitatea gândirii, fluidității (sau fluenței asociative), meditația divergentă originală, curajul de-a încerca (sau de a-și asuma gustul riscului), creativitatea (adică formarea spiritului creator); știința-arta autoevaluării (după vârsta de 14 ani). „Capul unui om de talent – scria Mihai Eminescu - (capabil de creație deci) e ca o sală luminată, cu pereți și oglinzi. Din afară vin ideile într-adevăr reci și indiferente, dar înăuntru ce societate, ce petrecere găsesc!”(...) Dacă ar fi să recomand copiilor o carte le-aș contrazice orizontul de așteptare cu „Micul prinț” a lui Antoine de Saint-Exupéry, dar și „Alchimistul” de Paulo Coelho, ambele fiind cărți simbolice și abia apoi de ficțiune / dicțiune, în care limbajul literar se adresează mai întâi inimii și pe urmă rațiunii. Oricum, doar limbajul simbolic e unicul mod de-a atinge Sufletul Lumii (adică inconștientul colectiv). Tâlcul e la vedere: deseori jocul e mai pedagogic decât înțeleptele scrieri ale oricărei epoci. Acest editorial se vrea / este o invitație la aplicarea Scrierii Imaginative. Din literatura română, aș propune universului de receptare, al copiilor, cartea „Dumbrava minunată” a lui Mihail Sadoveanu și romanul „Fram, ursul polar” al lui Cezar Petrescu. Motivația: cea intrinsecă: autolegitimarea povestirii, cea extrinsecă: frumusețea Georges Braque - Livada de măslini inefabilă a regimului imaginației și invenției trans-textuale”.

Semnează în acest număr poezie, proză scurtă, eseu, interviuri, recenzii și carnete critice, semnale editoriale, arte, traduceri, evenimente literare și cultural-artistice, următorii: Doina Drăguț, Nicolae Mareș, Ioan Aurel Pop, Nicolae Bălașa, Mihai Caba, Lucian Ciuchiță, Ștefan Lucian Mureșanu, Nicolae Nistor, Al. Florin Țene, Constantin E. Ungureanu, Adalbert Gyuris, Mihaela CD, Carmen Manea, Cornelia Caraban, Mădălina Virginia Antonescu, Lucia Cosmina Vlad, Iulian Chivu, Valeriu Butulescu, Vasile Hatos, Nicolae Grigorie Lăcrița, Marin I. Arcuș, Irina Lupu, Marian Ilie, Constantin Lupeanu, Ioan Voicu, Mircea Tutunaru, Ion Dulugeac, Claudiu Motea, Beatrice Silvia Sorescu, Risto Vasilevski, Subash Singh Parajuli, Dumitru Ichim, Petru Ababii, Florentin Smarandache, Mihai Gîndu, Filip Tudora și doi maramureșeni: Gelu Dragoș și George Petrovai.

Vă mai rețin atenția, înainte de a vă ura spor la lectura acestui număr de primăvară mult așteptat, cu materialul prezentat de președintele Academiei Române, dr. Ioan-Aurel Pop numit „Noua ofensivă contra Istoriei și Geografiei” din care citez: „Nu încetez să mă uit cu tristețe la scena politică din România de dinainte de 1989, dar - din păcate! - și la cea de după 1989. Sute de miniștri ne-au vegheat în acești ultimi 35 spre 36 de ani, dintre care câteva zeci la Educație, și s-a ales praful. Grija pentru reformarea școlii a fost în prim plan, mereu, dar reformarea a cuprins, de cele mai multe ori forma și nu conținutul, aparența și nu esența. Au fost și tentative mai sănătoase de vreo două-trei ori, înăbușite însă în fașă și repede uitate. Vă dau un exemplu de „reformare”: înlocuirea celor trei trimestre (de aceea numele le începea cu„trei”) și trei vacanțe cu cinci module și cinci vacanțe, plus „săptămâna verde”, „școala altfel” etc. De când e lumea erau „vacanța mare”, „vacanța de Crăciun” și„vacanța de Paști” și toate mergeau relativ bine. Nici măcar regimul cel odios nu s-a atins de această structură. Acum, marii „experți”, după ce au constatat că avem analfabetism de toate felurile și abandon școlar de speriat, au găsit cauza în vacanțele prea puține și în mediile încheiate de trei ori pe an. Tot ei au mai inventat o cauză: „structura închistată” a materiei, cu română, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie și geografie, cu discipline adică prăfuite, învechite, nepotrivite erei digitalizării și cu nume care vin de pe vremea lui Platon, Aristotel, Cicero și Caesar, adică din greacă și latină. Ce nenorocire! Să trăim noi așa de ancorați în trecut! Și au venit avalanșe de propuneri de „schimbare”, ba chiar de „revoluționare” a școlii, prin noi discipline (materii) care să ancoreze școala în actualitate și în viitor: educație sexuală, sanitară, bancară, digitală, antreprenorială, de protecția mediului, de circulație pe drumurile publice, pentru nutriție sănătoasă, ba chiar și vestimentară, numerologică, de chiromanție etc.(...) S-a intrat repede cu barosul și a rămas doar câte o oră pe săptămână la aproape toate clasele și profilurile. Or, cu o oră pe săptămână nu se poate face carte, pentru că nu este timp de asimilare temeinică. La unele profiluri și specialități, numite „practice”, s-a scos de tot istoria, ca să nu mai tulbure mințile gingașe ale elevilor, concentrați pe deprinderi de viață, nu pe „teorie”. Un alt asalt a fost cel îndreptat spre conținuturi. Istoria se făcea în trecut organizat, didactic, după cum sunau cerințele învățării unei discipline diacronice, cu evenimente petrecute în spațiu și timp. Prin urmare, specificul istoriei ca știință și disciplină școlară este că ea are sens numai dacă este învățată „din cele mai vechi timpuri până astăzi”, pe spații și în locuri anume. Global nu prea se poate, pentru că lumea nu se lasă cuprinsă pieptiș, în integralitatea ei, de către nicio minte omenească. Astfel stând lucrurile, elevii învățau la început, în școala primară, câteva elemente de istorie și geografie locală: care sunt formele de relief, cine sunt românii, ce este România, cum este împărțită țara numită România, ce are specific regiunea mea etc. Limbajul manualelor era adaptat vârstei, iar învățătorii erau instruiți să vorbească simplu, pe înțelesul copiilor de 9-10 ani. În gimnaziu, de învățau în ordine istoria antică (în clasa a V-a), cea medievală (în clasa a VI-ea), cea modernă și contemporană (în clasa a VII-a) și cea a României (în clasa a VIII-a). Primele istorii enumerate mai sus (din clasele a V-a, a VI-a și a VII-a) erau „istorii universale”, adică se refereau la trecutul Europei și la elemente din trecutul Asiei, Americii, Africii. Așadar, abia 25% din studiul istoriei în gimnaziu se referea la români, restul fiind dedicat civilizației Orientului, lumii greco-romane, Evului Mediu occidental, Renașterii, Reformei, lumii moderne, revoluțiilor etc. În clasele de liceu se repeta această structură (schemă), dar la nivel mai înalt, cu unități de învățare noi, adecvate vârstei și capacității de cunoaștere a adolescenților. Istoria României din clasele terminale a VIII-a și a XII-a însemna o integrare a trecutului nostru în trecutul european și universal. Altfel spus, după ce elevii aveau habar de evoluția lumii de la asiro-babiloneni și egipteni până la americanii contemporani, puteau integra istoria noastră în cea a lumii fără dificultate. Când se ajungea la umanismul nostru, la iluminism, romantism, liberalism, la Revoluția de la 1848, la Unirea din 1859, la constituție, la independență etc., toate erau clare, fiindcă se vedea că avuseserăm și noi aceeași evoluție ca alții, trecuserăm prin același procese istorice, eram oameni între oameni și popor între popoare. Nu eram nici doar eroi, dar nici numai lași, nu eram nici imaculați, dar nici acoperiți de noroi, nu eram nici numai originali, dar nici exclusiv imitatori. Această structură aparent repetitivă a materiei respecta natura intrinsecă a disciplinei, respecta diacronia, concretețea materiei istorice și specificul psihologic al învățării. Din timp în timp, se puteau face sinteze, fixări și mai ales recapitulări. Ce s-a întâmplat între timp, pas cu pas? Mai întâi, s-a desființat diacronia. Istoria se studiază azi, de cele mai multe ori, la întâmplare, după structuri inventate. Elevii nu mai știu aproape nimic despre Antichitate și despre Evul Mediu și Renaștere. Dacă îi întrebi ce este o ogivă se consideră jigniți.(...) Oare este periculos sau inutil ca elevii să mai învețe de împăratul Traian, de daco-romani, de slavi, de Basarab și de Ștefan cel Mare? Cum am putut ajunge așa de troglodiți în acest secol al XXI-lea? În loc să ne străduim să avem profesori cât mai buni de istorie și geografie, să creăm conținuturi atractive, să folosim metode cât mai adecvate învățării, să facem din temele aride subiecte de vis, să stârnim curiozitatea copiilor și adolescenților, ne dăm de ceasul morții să tăiem și ce mai este din istorie și geografie. Se vede că este amenințată din nou și limba latină. Îmi amintesc cât ne-am chinuit acum câțiva ani - unii dintre noi, în frunte, pe atunci, cu Solomon Marcus - să salvăm limba latină. Ajunsesem să observ că pe prima pagină din Word, când deschizi computerul, aproape 80% din cuvintele de bază scrise acolo (format, copy, paste, times, roman, normal, file, replace, select, delete, editing, object, select, title, emphasis, paragraph, italic, case, insert, design, page, references, review, view, document și multe altele) sunt de origine latină sau din moștenirea greco-latină. Noi am rămas singurul popor din vechea romanitate orientală, singura ortodoxie latină din lume, singurul popor neolatin care purtăm în numele de „român” amintirea Romei”.

Amor patriae nostra lex.

                                                               Gelu DRAGOȘ, UZPR