Timpurile grele de deznădejde și mai ales de cumplită rătăcire pe care le trăim astăzi vor trece și ele, căci nimic din lumea asta nu aparține permanenței, decât Bunul Dumnezeu! Și totuși, în plan istoric, este ceva care rezistă timpului și care se transmite din generație în generație, întru sfânta dăinuire a unui neam.
Un fel de MEMORIE inatacabilă de contingențele
trecătoare ale istoriei. Atunci când vremea trece și se așterne oceanul de
uitare și tăcere, pe marginile lui stâncoase înmuguresc în mod neașteptat flori
ce nu se ofilesc nicicând. Totul se uită! Totul!… Și răutatea timpului și
nedreptățile lui și bezna sufletească, așternută în lume, dar nu se uită
ATITUDINEA unui POPOR în fața atâtor nefericiri ce brusc coboară asupra ființei
sale.
Și dacă ATITUDINEA lui este verticală, atunci se
naște floarea DEMNITĂȚII. Floare rară, unicat ce răsare neașteptat pe terenul
sterp al indiferenței sau lașităților ce o împresoară din toate părțile. Iar
această floare rară a demnității are un dumnezeiesc privilegiu: nu poate fi
ofilită de UITAREA cea neiertătoare.
Căci în ultimă instanță, ce înseamnă DEMNITATEA unui
neam cu care își înfruntă destinul amar și parcă veșnic nefericit, cum este cel
al poporului român, dacă nu acea distanță nobilă și suverană față de o
contemporaneitate degradată, acel spate întors firesc evidențelor neiertătoare,
în contrast cu privirea lui neclintită spre CER.
Pe aceasta timpul nu o poate șterge, iar UITAREA
îngenunchează neputincioasă în fața ei. Dar ce nu se mai uită din istoria unui
neam? Ce nu mai poate șterge timpul?… Trădările, dezertările și
incalificabilele lui lașități!… Ele vor sta întotdeauna înfipte în memoria unui
popor, precum piroanele în palmele și picioarele Mântuitorului.
Se spune că Iisus o singură minune n-a vrut s-o
facă, aceea de a nu-și șterge STIGMATELE atunci când S-a înălțat la Cer. Le-a
luat cu El Sus, ca de fiecare dată când privim la acel ÎNALT SUFLETESC, ce
pentru o clipă ne-a mângâiat sufletele, să ne aducem aminte de rănile pe care i
Le-am făcut și să-I cerem veșnic iertare.
Poate de aceea astăzi poporul român, aflat la o
tragică răscruce, neștiind ce să facă și încotro s-o ia, ar trebui să privească
din nou în cutremurătorul lui adânc sufletesc și să vadă că întotdeauna, la
cumplite răspântii istorice, ca să mai poată dăinui, a făcut în mod firesc un
singur lucru: a înălțat o troiță și prin ea și-a ridicat privirea din pământul
istoriei către CER.
Asta l-a ținut, asta l-a izbăvit, o indestructibilă
și incredibilă CREDINȚĂ pentru toți cei care în ascuns îi prevesteau sfârșitul.
Popor blând, bun, blajin.
A fost mereu adulmecat de hienele istorice din jur,
dar a fost ocrotit, cum spun sfinții, în mod negrăit și nevăzut, de o tainică
forță pe care nici astăzi, toți acei care au râvnit la sfântul lui pământ nu o
pot vedea și înțelege. Trebuie să fim conștienți că nu toți de astăzi care
trăiesc în această țară sunt ROMÂNI în adevăratul sens al cuvântului. Și nu
vorbesc aici în sens rasial, ci în sensul dimensiunii sufletești. Sunt
vorbitori de limba română, dar nu ROMÂNI.
Acele specimene degenerate, pe care istoria i-a
mutilat după cum a vrut ea, dar și cu deplinul lor asentiment. Și de aceea,
s-au autocondamnat să n-aibă o existență în istorie, să nu existe, ci să
SUBEXISTE. Să nu fie nici măcar supraviețuitori, ci SUBVIEȚUITORI, dar tocmai
de aici, din subsolul ființei românești, din rândurile lor tăcute, dar
oportuniste, ce nicicând n-au cunoscut verticala demnității, se aleg trădătorii
de neam, oportuniștii, acele găuri făcute în zidul de apărare al cetății, prin
care să poată intra inamicul.
Neamul aceasta și-a strigat mereu în lumea SETEA lui
de Dumnezeu. Și nu setea de vreo ideologie trufașă sau doctrină alienantă, ce
s-au dovedit a fi în timp pietre de mormânt peste umanitate. SETEA de Dumnezeu,
nu de sinistre mântuiri ideologice, ce au făcut ravagii și cumplite tragedii în
lume. Și de aceea am fost mereu curați sufletește, nedorind decât să trăim și
să murim cu fața spre CER.
Niciodată acest popor nu a cerut mai mult și nici
astăzi nu o face. Nu este coparticipativ și n-a fost nicicând la fauna
sălbatică din jurul lui, mereu pironită cu ochii pe resurse și pe atâtea alte
bogății trecătoare. Dar vorbitorul de limba română și nu românul, adică
degeneratul, sau romunculul, cum ar spune Mihai Eminescu, locuitorul din
subsolul ființei acestui neam, nu merge în istorie cu SETEA de Dumnezeu, ci
mereu cu capul în jos, ÎNSETAT doar de sinistra lui subviețuire, de profitul
imediat și în timp de groteasca-i îmbogățire pe care o face fără de nicio
tresărire de conștință.
Uitați-vă la el, la acest SUBVIEȚUITOR și astăzi,
cum tropăie nepăsător, rănind profund ființa acestui neam și insultându-i
public demnitatea lui de a fi în lume. Ei sunt aceia care ne îndeamnă și ne
îmbie din interior să trăim la întâmplare, copii ai nimănui, cerșind mereu la
porți străine. Ei sunt aceia ce au făcut din poporul român ORFANII de serviciu
ai lumii de azi. Ei, vorbitorii de limba română, au alungat peste graniță, în
cel mai mare exod din istoria lui, pe românii adevărați, acel neam harnic și
sedentar prin excelență și nicidecum migrator. Ei, romunculii sunt cei care
astăzi au terfelit DREPTUL și DREPTATEA, înjosind ideea de JUSTIȚIE și
punând-o, nu să nască firesc și legitim dreptatea, ci forțând-o în mod criminal
să avorteze cu nemiluita sinistre NEDREPTĂȚI, provocând cea mai cumplită formă
de cancer social, cristalizându-se apoi, cu mândrie, în sinistra metastază ce
ne-a cuprins trupul național de astăzi.
Dar voi, cei care acum trădați țara precum
respirați, în infinita voastră slugărnicie, nemaiavând nimic sfânt, cu ochii
țintă la stăpânul efemer al lumii de azi, călcați în picioare pe cei care de
mii de ani stau neclintiți cu ochii țintă spre Iisus, iar blasfemia aceasta de
nimeni nu va fi iertată. Și nu înspre răzbunare vă vorbesc, ci întru întreaga
mea compasiune pentru voi, căci știu de pe acum ce viitor vă așteaptă. Efemeride
trecătoare, dar toxice sunteți, ce loviți inconștient, dar și premeditat, parcă
într-o cinică alternanță în fibra unui neam care mereu a avut inteligența să se
strecoare prin istorie, făcând-o cu CINSTEA sublimă de a sta, în schimb,
neclintit în fața lui Dumnezeu. Mici rozătoare ale acestei sfinte NECLINTIRI
românești sunteți! Căci altfel nu v-ați fi apucat să scoateți din morminte
martirii și eroii acestui neam, ca să-i rejudecați după măsura necinstită și
trivială a propriei voastre măsuri, crescută în timpul ce vi s-a ordonat să-l
trăiți. De mii de ori mai siniștrii și mai meschini sunteți decât „strămoșii”
voștri, care i-au condamnat la moarte.
Căci cei de atunci le-au condamnat viața și nu
oricare, ci cea a DEMNITĂȚII de a fi CREȘTIN și ROMÂN în lume. Pe când voi
astăzi le condamnați MEMORIA și încă mai mult, SFÂNTA lor POMENIRE! Și de
aceea, tocmai aceasta din urmă vă va fi JUDECATA voastră DE APOI! Ați dus astăzi țara pe
marginea unei prăpastii, cum n-a mai fost ea niciodată, sunteți artizanii celei
mai cumplite degradări ale acestui popor și pentru asta veți răspunde. Ați
smuls din literatura și istoria neamului scriitori de valoare și voievozi ce
ne-au dat unitate în lume. Iar ei, de dincolo, vă vor condamna! Deja sunteți!
Căci de pe acum sunteți un GOL ISTORIC!
Ridică-te, popor român! Fără de frică să o faci!
Căci ceasul DEMNITĂȚII tale a sosit! Umple-l cu sufletul tău neîntinat de
crimele lumii ce te înconjoară și cu CREDINȚA ta nezdrobită în Dumnezeu! Și
Dumnezeul tău și al strămoșilor tăi te va ajuta!
Ridică-te, popor român din marginea în care ai fost
aruncat, arătându-le celor care cu trufie distrug din nou omenirea astăzi,
crezând că fac istorie!
Ridică-te, popor al meu, nu ca să faci istorie, ci
ca să le arăți că există Dumnezeu!
Dan
Puric
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu