Ne vrem Crăciunul înapoi

Viața parcă nu mai e viață. Am vrea să trăim dar nu mai putem, nu mai știm, am uitat sau nu mai suntem lăsați, iar lumea în care trăiam nu mai este demult şi nu va mai fi vreodată. E cumplit de greu să asumi cotidianul purtând mereu un dor în suflet. Şi ne risipim… Ne obosim să refacem scenariul şi regia, dar nu mai există nici scena, nici actorii, nici publicul și nici teatrul. Nu mai e nimic. Au rămas doar amintirile, a rămas dorul …care la anumite perioade intră în convulsie, ca un vulcan care abia mai mocnește, dar fără nicio șansă de a mai erupe vreodată.

Dacă odată, demult, intrarea în „sfera de gravitație” a Crăciunului provoca o transformare interioară sufletească care creștea şi creștea, de la zi la zi, așa încât noaptea de Crăciun şi tot ceea ce urma era o autentică erupție de lumină şi bucurie având ca fond sonor colindele neamului, acum parcă ne e frică şi parcă ne deranjează că suntem nevoiți, din nou, să trecem prin fața bătrânului Crăciun. El care parcă nu vrea să ne tulbure nici măcar cu zăpada iernii. Dar nu e vorba de lipsuri, sau că nu am ști colinde, ori că nu am ști să împodobim case şi orașe…e vorba de altceva. Ne deranjează Crăciunul de azi pentru că vine …și ne apasă conștiința. Face sufletul să tresară, însă e o tresărire înlănțuită de falsitatea şi ipocrizia în care trăim. Iar Crăciunul e despre sufletul autentic, e despre trăirea firească, e despre bunătate autentică nu prefăcută.

Crăciunul e despre Hristos, aici, cu noi, iar noi l-am transformat în Crăciun fără Hristos sau mai grav i-am furat lui Hristos Crăciunul. Însă Crăciunul fără Hristos e doar un nimic cu multe beculețe, un bal cu măști care ascund hidoșenia omenească. Colindele, din act de mărturisire care dădea glas chiar și celor fără voce sau ureche muzicală, au fost „înrămate” în concerte, în prilejuri de a ne preamări pe noi înșine. Ne folosim de emblema Crăciunului pentru a ne spori propria imagine, pentru a epata, pentru orice e lumesc şi pământesc, mai puțin pentru ceea ce este de fapt – bucuria venirii Fiului lui Dumnezeu în lume.

Vom spune că oarecând era un fenomen social. Fals. Crăciunul trăit autentic era un mod de viață, era traiectoria sufletului pe orbita stelei aflate deasupra ieslei din Betleem. Fiecare casă, fiecare familie era un Betleem şi deasupra era steaua. Era plin văzduhul de stele betleemice care porneau de la Hristos spre om şi de la om spre Hristos. Crăciunul ne oferea raiul cu lingurița şi sufletul simțea și știa că nu are cum să rateze raiul… trebuia doar să-l guste şi să colinde cu toată bucuria. Însă acum Crăciunul ne deranjează, ne încurcă… pentru că nu mai suntem liberi ….suntem în lanțuri care ne frâng sufletul… În schimb, ne facem poze, îmbrăcați frumos, mimând colinde pe care de fapt nu le mai știm cu adevărat, dorind să salvăm aparențele şi în acest Crăciun care …ce să facem dacă tot vine?!?!. Faptul că nu mai știm să ne trăim Crăciunul e dovada limpede că nu mai știm să ne trăim propria viață. Doamne, ce ar trebui să facem ?! Nu mai vrem să ne fie frică, nu mai vrem să fim falși, nu mai vrem să purtăm măști …Nu vrem altceva decât Crăciunul: sfânt şi bun. Ne vrem Crăciunul înapoi, ne vrem părinții înapoi……ne vrem lacrima din ochi atunci când colindăm, vrem să regustăm raiul, vrem pentru copiii şi nepoții noștri veșnicia Crăciunului în viețile lor. Se va apropia Crăciunul şi în blândețea şi bunătatea lui ne va aștepta să-i oferim ceea ce avem mai prețios – sufletul curat şi luminos colindând la ieslea Pruncului. Moș Crăciune, primește-ne iarăși întru bucuria ta și iartă-ne că nu mai știm să fim copiii colindelor de altădată.

Pr. Mircea Stupar

Credit foto: Felician Săteanu