Ioan Aurel Pop — un Iorga al Ardealului

Despre istoricul Ioan-Aurel Pop este greu să te rezumi la un simplu articol sau studiu de prezentare. Opera și personalitatea sa complexă și complementară pot fi surprinse doar într-o monografie exhaustivă. Voi încerca să surprind succint câteva dintre trăsăturile operei sale istoriografice remarcabile. Știu că epitetele sau adjectivele elogioase pot deranja cititorul într-un articol biografic comprimat, dar istoricul merită toată recunoașterea noastră, a celor pasionați de istorie, dar și a cititorului neavizat, când i se deschide un portal de cunoaștere prin creionarea operei celui care este astăzi președintele Academiei Române. Despre Ioan-Aurel Pop nu se poate să scrii decât encomiastic, deoarece opera istoriografică este cu adevărată impresionantă și importantă în mersul scrisului istoric la români. Istoricul, prin opera sa, a oferit o direcție istoriografiei noastre: cercetarea rădăcinilor documentului și a izvoarelor istorice cu acribie și profesionalism, cu o interpretare exhaustivă și sintetică a evului mediu românesc. În anul doi de facultate de istorie clujeană trebuia să facem un curs de istorie medievală cu profesorul Ioan-Aurel Pop, dar acesta era detașat într-o muncă diplomatică de câțiva ani la New York, ca director al unui centru cultural românesc de acolo și profesor la o universitate americană (Pittsburg), așa cum se vorbea la cursuri și seminarii. Țin bine minte cum toți colegii de an și nu numai regretau faptul că nu vom face cursul de ”medievală” cu distinsul istoric. Încă din 1991 avea o imagine și o recunoaștere a prestigiului academic neștirbit în cadrul Universității clujene. A participat și în Franța la o dezbatere academică cu istorici francezi demantelând cu succes tezele revizioniste ale istoriografiei maghiare de atunci. Zile întregi noi studenții am discutat despre această emisiune care ne-a făcut să fim mândri că îl avem profesor la Universitatea ”Babeș-Bolyai”. În același an ia apărut istoricului cunoscuta lucrare ”Instituții medievale românești: Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV–XVI” (1991). Cartea s-a bucurat de o elogioasă recenzare în revistele literare locale, lucru care, din păcate, nu se mai întâmplă astăzi. Lucrarea istoricului a intrat repede ca bibliografie la curs și ca dezbatere la orele de seminar. Am citit-o în acei ani și am fost plăcut impresionat. Am descoperit că noi, românii ardeleni, nu am fost doar iobagi asupriți, ci și nobili cu instituții românești și religioase nobiliare, chiar dacă eram supuși coroanei ungare la începuturile evului mediu.

Ioan-Aurel Pop l-am perceput încă de la începutul lecturilor mele ca pe un istoric de sinteză și îndrumător. El însumează moștenirea de acribie documentară a lui David Prodan, spiritul de sinergie arhivistică al lui Ștefan Pascu și atenția la detaliu și la fapta istorică a lui Constantin Daicoviciu. Istoricul Ioan-Aurel Pop are această calitate științifică și academică de a lua ce e mai bun de la foștii înaintași, distinși istorici. Cel puțin la doi dintre ei, Ștefan Pascu și David Prodan, fiindu-le ucenic. Acad. Ioan-Aurel Pop este un istoric tutelar, cel mai bun din generația actuală după Nicolae Iorga, PP Panaitescu și Gheorghe Brătianu; de altfel, le continuă moștenirea. Istoricul este special pe istoria Transilvaniei, dar și pe momente importante din trecutul poporului român dincolo de Carpați. Este un ”spiritus rector” (înainte de a deveni rector la U.B.B.), care unește valorile, ierarhiile și energiile naționale. Este și un spirit unionist, de echipă, care poate coagula energiile intereselor naționale prin scrisul său istoric. Este un patriot luminat, un democrat și un european convins prin structura sa umanistă și culturală. Acad. Ioan-Aurel Pop reprezintă azi un simbol al elitei românești contemporane, care stă în fruntea națiunii după modelul pașoptist. Este recunoscut și îmbrățișat de către Biserica Ortodoxă Română, fiind membru în Adunarea Generală a bisericii majoritare. A fost distins cu medalia „Crucea Transilvană“ din partea Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului, în 2014, medalia „Crucea Nordului pentru mireni“ din partea Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, în 2016 și medalia „Crucea Şaguniană pentru laici“ din partea Mitropoliei Ardealului, în 2015.Acad. Ioan-Aurel Pop este membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice de la Milano. Este un om de știință recunoscut pe plan european și mondial, respectat în mediul academic și iubit de studenți și tineri, care îl văd ca pe un model. Pozițiile sale publice demne și corozive la adresa mediocrității politice sunt urmărite de sute de mii de români. Încă din anii ’80 Ioan-Aurel Pop a fost perceput ca un om al elitei românești, fiind șef de promoție și lider al organizațiilor studențești de atunci; pentru că a fi lider UASCR în acei ani, dacă nu erai cel mai bun la învățătură sau șef de promoție, nici nu erai băgat în seamă de forurile academice și conducătoare ale epocii.

Născut la 1 ianuarie 1955, zi predestinată unei vieți bogate în realizări, se naște la Sântioana, în comuna Țaga din județul Cluj, Ioan-Aurel Pop, viitorul istoric și academician, având părinții pe Ioan Pop și Lucreția Pastor. Viitorul istoric, cu notorietate internațională, urmează școala generală la Brașov, apoi liceul „Andrei Șaguna” din aceeași localitate, face stagiul militar redus, urmează cursurile Facultății de Istorie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, secția istorie-filosofie. Pe 14 iulie 1979 se căsătorește cu Amelia Piscanu, devenind profesor la Liceul Industrial nr. 6 din cartierul Mănăștur din Cluj-Napoca. Pe 30 august 1981 se naște unicul copil, fiica Anca Dana. În perioada 1984–1990 este asistent universitar la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În anul 1989 obține titlul de doctor în istorie la aceeași facultate după susținerea tezei intitulate „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI”. În perioada 1990–1992 este lector universitar la aceeași facultate, după care, în următorii doi ani, este Visiting Professor cu bursă Fulbright la Universitatea din Pittsburgh, Pennsylvania, Statele Unite ale Americii. În 1991 Academia Română îi acordă Premiul „George Barițiu”. În următorii ani este conferențiar universitar, iar în 1996 devine profesor universitar. În perioada 1993–1998 este directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, iar în următorii doi ani este directorul Centrului Cultural Român din New York. În anul 2000 devine coordonator de doctorat, iar din 2001 este ales membru corespondent al Academiei Române. În perioada 2001–2002 este Visiting Professor la Universitatea din Trento, Italia. În perioada 2003–2007 conduce Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția. Ioan-Aurel Pop a fost ales democratic rector al Universității „Babeș-Bolyai” pentru două mandate, până în martie 2020. Și așa, din treaptă în treaptă, datorită funcției cărților și studiilor publicate, este de președinte în 2018 la Academiei Române, pe care o prețuiește să recunoască prețul de câștig. Ioan-Aurel Pop. Este Doctor Honoris Causa al multor universități din țară și din Republica Moldova, face parte din numeroase organisme naționale și internaționale și este membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice din Milano, precum și din multe alte organizații științifice de pe mapamond. Pe lângă cele peste 500 de studii și articole, a publicat mai mult de 70 de cărți, proprii și în colaborare, în: Albania, Argentina, Austria, Cehia, Germania, Italia, Marea Britanie, Polonia, Republica Moldova, România, States Unite ale Americii sau Ungaria. Dintre cărțile publicate, enumeram câteva: ”Românii și maghiarii în secolele IX–XIV. Geneza statului medieval în Transilvania”, ediția I (1996), ediția a II-a (2003); ”Geneza medievală a națiunilor moderne” (secolele XIII–XVI), 1998; ”Națiunea română medievală: Solidarități etnice românești în secolele XIII–XVI” (1998); ”Românii și România: O scurtă istorie” (1998); ”Istoria, adevărul și miturile. Note de lectură” (2002, ed. II – 2014); ”Contribuții la istoria culturii românești” (cronicile brașovene din secolele XVII–XVIII) (2003); ”I Romeni e la Romania. Una breve storia”, Centrul de Studii Transilvane (2004); ”Los Rumanos și România. Una breve historia” (2004); ”Patrimoniul natural și cultural al României. Munții Apuseni” [ed. Ioan-Aurel Pop, Marius Porumb], Centrul de Studii Transilvane (2004); ”Die Rumänen und Rumänien. Eine kurze Geschichte, Zentrum für Siebenbürgische Studien – Rumänisches Kulturinstitut”, (2005); ”Istoria românilor” (2010); ”Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI‑lea. Între acceptare și excludere” (2012); ”Pământul și Țara în Evul Mediu românesc (secolele XIII-XVI)”, (2026).

Ioan-Aurel Pop evidențiază în studiile sale, mai ales, în cartea monumentală ”Istoria Transilvaniei” (co-autor Ioan Bolovan, 2013) că românii s-au numit întotdeauna pe ei înșiși „rumâni”, de la latinescul romanus, devenind, datorită statutului lor social, sinonim cu țăran; numai străinii le spuneau „valahi”. Pop publică scrieri ale umaniștilor care afirmă că valahii spuneau „rumâni”. Deci românii aveau conștiința romanității lor în Evul Mediu. Istoricii nu neglijează nici o componentă culturală a românilor ardeleni, care au făcut din Scheii Brașovului un focar de spiritualitate religioasă pentru întreg spațiul românesc. Coresi la Brașov a tipărit primele catehisme, sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Sf. Nicolae. Nici momentul Mihai Viteazul nu este trecut cu uşurinţă de istorici, cum o fac acum „demitizanţii” istoriei naţionale, ci arată clar că a existat o „conştiinţă naţională medievală”, prin religie şi măsuri administrative în favoarea românilor din Ardeal, pe care le-a luat domnul valah în anul 1600: mitropolie ortodoxă la Alba-Iulia, dregători români în dietă şi fruntea cetăţilor şi drept de păşunat pentru ţăranii români din Ardeal. O carte excepțională, care demontează întreaga istoriografie maghiară privind originea și continuitatea românilor din Ardeal, este lucrarea ”Din mâinile valahilor schismatici. Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale” (secolele XIII–XIV) scrisă de academicianul Ioan-Aurel Pop, publicată la Editura Litera, București, în 2011. Cartea este un eveniment editorial, deoarece istoricul clujean reuşeşte cu acribie şi cu o uriaşă documentare bibliografică să destructureze teza istoricilor maghiari că românii au sosit în Transilvania începând cu sec. XIII din sudul Dunării. Ioan Aurel Pop se foloseşte de documentele juridice emise de cancelaria regală maghiară şi de voievodul Transilvaniei, care atestă fără tăgadă că nobilimea maghiară a fost împroprietărită cu moşii, iazuri şi păduri prin deposedarea localnicilor români, care erau cei mai vechi locuitori ai ţării. Nu numai Cronica lui Anonimus de la curtea regelui Bela vorbeşte despre ducele „Gelou quidam blachus” când au sosit la anul 900 în Ultrasilvania, Arpad şi căpetenia Tuhutum, ci mai ales sutele de documente funciare şi juridice, ce atestă că nobilii unguri, coloniştii saşi sau cavalerii teutoni sau ioaniţi au fost împroprietăriţi cu bunui imobile luându-se cu japca din averea valahilor „schismatici”.

Cartea lui Ioan Aurel Pop este un adevărat instrumentar de lucru juridic şi istoric de atestare documentară a vechimii românilor în Ardeal. Românii au fost cutumiar şi juridic stăpânii ţării Ardealului până când regalitatea maghiară i-a deposedat treptat. Ungurii nu au găsit aici o terra deserta, ci o societate de cnezate şi voievodate româno-slave cu conducători puternici ca Gelu, Jula sau Menumorut şi cu o organizare comunitară şi bisericească de tip răsăritean bine structurată. Expansiunea regatului maghiar s-a făcut treptat până în secolul XIV. Regii unguri au fost nevoiţi de numeroase ori să recunoască nobilimea locală valahă, care avea un potenţioal militar excepţional, Nu întâmplător Iancu de Hunedoara a răsărit din rândurile cnezimii Ţării Haţegului. Numai presiunea religioasă catolică, a Papei în special, a obligat regii Ungariei să ducă o politică de catolicizare a românilor văzuţi ca şi schismatici. Treptat în secolul XIII, dar mai ales în secolul XIV românii ca şi ortodocşi sunt deposedaţi de pământuri şi împinşi la marginea societăţii ardelene. Cnezimea valahă preferă trecera la iobăgie decât să renunţe la credinţă, iar puţinii nobili români care se convertesc la catolicism se maghiarizează. Deci ortodoxia a fost un fundament de păstrare a identităţii naţionale. Treptat regalitatea maghiară încearcă o ofensivă catolică care a dus la „descălecatele” româneşti ale lui Bogdan în Moldova, ce devine „infidel” şi a legendarului Negru Vodă din Făgăraş în zona Câmpulung – Curtea de Argeş. Descălecatele s-au făcut de cnezi români ortodocşi în „ţări” locuite de români de aceeaşi religie. „Descălecatele” nu au fost făcute de nobili unguri catolici în mijlocul „schismaticilor”, pentru că nu ar fi fost acceptaţi de către localnicii „rumâni”. Înfrângerea regelui Carol Robert de Anjou la Posada, în 1330, şi mai ales ridicarea episcopiei de Argeş la rang de Mitropolie, subordonată Bizanţului în vremea domnului Nicolae Alexandru la 1359 zguduie din temelii aşezământul comunitar românesc din Ardeal. Nobilii maghiari şi regele Ungariei vor vedea de acum încolo un pericol etnic şi religios din partea românilor mult mai numeroşi. Românii sunt făcuţi „schismatici” şi „răufăcători” în imaginarul cronicilor maghiare, fiind deposedaţi de rangurile nobiliare şi de pământuri. Românii ardeleni intră într-o letargie istorică, fiind împinşi de autorităţile maghiare la marginea societăţii celor trei naţiuni: maghiară, săsească şi secuiască, şi în afara religiilor recepte: catolică şi, mai apoi, reformată. De aici apare mitul românului „tâlhar” şi „infidel”, de fapt românii se revoltau că regii maghiari îi deposedau de averea lor, fiind oferită cu hrisoave nobililor maghiari şi coloniştilor saşi. Românii se răsculau şi încercau să-şi revendice prin calea armelor sau furtului moşiile şi averile înapoi, fiind făcuţi de cronicarii unguri „răufăcători”. Istoricul Ioan-Aurel Pop arată clar că Munții Carpați nu au fost niciodată o graniță între români, ci o punte de legătură prin transhumanță și pentru circulația ideilor religioase. Țara Hațegului sau Țara Făgărașului, până târziu în Evul Mediu, au aparținut domnilor Țării Românești. Pe de o parte și de alta a Carpaților s-au construit biserici și mănăstiri ortodoxe care au păstrat identitatea etnică și religioasă a românilor, devenind focare de cultură. Ioan-Aurel Pop arată că românii și-au spus rumâni, indiferent că locuiau în Ardeal, Oltenia sau Moldova; numai străinii le-au dat numele de valahi. „Rumân” a devenit sinonim cu țăran, arătând condiția socială a românilor din Ardeal. De asemenea, istoricul clujean evidențiază faptul că nici măcar în regatul apostolic al Ungariei religia catolică nu era dominantă în secolul XIII: membri ai casei regale erau ortodocși și înrudiți cu țarul Serbiei, fapt ce a nemulțumit papalitatea și a dus la decăderea casei de Arpád. Numai în sec. XIV va avea loc o resurecție a catolicismului în dauna schismaticilor, adică a românilor ortodocși, care sunt excluși din stările de guvernare ale regatului sau voievodatului.

În plan istoriografic, o carte publicată de acad. Ioan-Aurel Pop și intitulată sugestiv ”Hunedoreștii — o familie europeană” (2023) aduce o contribuție substanțială la evidențierea rolului și misiunii nobilimii române din Ardealul medieval. Studiul este amplu și complex, scris cu acribie documentară și cu mare atenție față de adevărul istoric, în maniera marilor înaintași, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu. Cartea continuă, pe un palier evolutiv și exhaustiv, contribuțiile mai recente la istoria originii nobililor români din Țara Hațegului și Hunedoarei ale lui Radu Popa, Adrian Rusu și Ioan Drăgan. De fapt, volumul lui Ioan-Aurel Pop închide, perfect și cu acuratețe, cercul cercetărilor despre originile Hunedoreștilor, o familie nobiliară românească cu reverberații europene și cu o influență majoră în istoria regatului medieval ungar. Cartea este construită pe trei piloni istoriografici fundamentale: originea Hunedoreștilor, implicațiile europene ale cruciadei târzii conduse de Iancu de Hunedoara și românitatea, în sens medieval, a lui Matei Corvin, regele Ungariei. În jurul acestor trei trăsături esențiale și coerente ale istoriei nobilimii românești din Ardeal este construită o textură arhivistică și istorică de real interes, care face lumină în complicatul areal de congregații sau „universități” din spațiul intra-carpatic. Autorul rescrie, cu percuție documentară, istoria Țării Hațegului, un spațiu (terra) specific românesc, care are o continuitate românească de la formarea poporului român până în plină dominație regală maghiară medievală. Nobilimea românească, cnezială sau voievodală, din Țara Hațegului nu a fost singulară, ci făcea parte din marele cnezat sau ducat al lui Litovoi, amintit de Cronica Ioaniților din 1247 și emisă de regele Béla al IV-a al IV-lea al Ungariei. „Țara Litua” condusă de Litovoi era întinsă pe râul Jiu, atât în Oltenia de azi, cât și în părțile Hațegului și Hunedoarei. La 1247 există un singur ducat românesc unit și nu despărțit de Munții Carpați, prelungit pe râul Jiu. Originile nobiliare ale românilor din Hațeg și Hunedoara pot fi „oltenești”, pentru că există o unitate teritorială a lui Litovoi. Prin Diploma din 1247, regele maghiar caută să spargă unitatea dintre teritoriile românești de sud și cele nordice ale Carpaților printr-o măsură fiscală: veniturile românilor din „Oltenia” erau dirijate către cavalerii Ioaniți, iar nobilii români din Hațeg trebuiau să plătească impozitul către tezaurul regal. A fost prima încercare de a rupe „Țara Litua”. Nu întâmplător asistăm la răscoala nobililor români olteni și hațegani conduși de urmașii lui Litovoi; avem un document din 1285 al regelui Ladislau IV Cumanul care descrie lupta regatului ungar împotriva lui Litovoi, ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, căzut prizonier, este răscumpărat cu mari sumă de nobilime românească din Hațeg. Toponimul Bărbat este frecvent în Hațeg și Oltenia.

Regele maghiar a încercat să transforme Țara Hațegului în district și să desființeze autonomia ei, dar legăturile vechi dintre „olteni” și frații lor de peste munți nu au fost eradicate. Nobilimea hațegană a fost un important furnizor de ostași în lupta antiotomana; regii maghiari, conștienți de fapte lor militare, le-au confirmat privilegii, atestat mai frecvent pentru Hațeg și Hunedoara decât pentru alte regiuni. Mănăstirea Prislop sau alte ctitorii arată legături ”peste munte” între boierimea română. Pe de altă parte, Conciliul de la Florența (1439) și politica uniată a determinat emanciparea unor nobili români „uniți”, ceea ce a facilitat ascensiunea lui Iancu de Hunedoara în fruntea Transilvaniei și a coalițiilor antiotomane, făcându-l un simbol european al luptei pentru creștinătate. Iancu de Hunedoara și Matei Corvin au rămas prin figura și faptele lor, repere fundamentale pentru înțelegerea continuității românești intra-carpatice. Cronicarii și umaniștii contemporani nu au ascuns originea valahă a lui Iancu; dimpotrivă, o interpretau ca pe o origine nobilă, legată de tradiția romană. Victoria de la Belgrad (1456) condusă de Iancu a amânat avansul otoman spre Europa centrală și a consfințit rolul remarcabil al nobilimii hunedorene în istoria europeană. Metodologia istoriografică a lui Ioan-Aurel Pop se află în paradigma unui limbaj academic modern și european, dar cu o profundă atenție la izvoare, document și context regional. Prin cercetările sale, Pop a refăcut harta mentală a Ardealului medieval — nu ca teritoriu marginalizat, ci ca un spațiu populat de comunități românești cu instituții, elite și continuitate culturală. Ioan Aurel Pop este și un istoric polemist de mare clasă, reușind să desființeze cu acribie teoriile istoriografice demitizante de tip literar și eseistice ale bucureșteanului Lucian Boia, în cartea ”Istoria, adevărul și miturile” (2002). Reacția unor istorici susținuți (stipendiați) de ong-uri nu a întârziat să apară, istoricul Ioan Aurel Pop fiind acuzat de un anumit etnocentrism transilvan, lucru incorect științific, deoarece istoricul clujean și-a scris cărțile doar interpretând cu scrupulozitate izvoarele istorice. Opera lui Ioan Aurel Pop, abundent documentată și argumentată, revendică locul în rândul marilor sinteze ale istoriografiei românești și europene. În acest sens, comparația cu Nicolae Iorga — ca vocație enciclopedică, ca forță de sinteză și ca influență culturală — nu este exagerată: Ioan-Aurel Pop este, pe drept cuvânt, un Iorga al Ardealului.

Ionuț Țene