La 5 octombrie 2026, președintele Nicușor Dan l-a desemnat pe Luca Niculescu pentru funcția de prim-ministru, după eșecul a trei tentative anterioare de formare a unui guvern. Criza politică începută în luna mai a continuat să afecteze încrederea investitorilor, iar Reuters a relatat despre presiunea asupra leului, creșterea randamentelor obligațiunilor și riscul deteriorării ratingului de țară.
Așadar, când vorbim despre România rămasă fără un
guvern cu mandat deplin, nu discutăm despre o simplă figură de stil. Avem o
problemă instituțională reală, ale cărei consecințe economice pot deveni
costisitoare.
În același timp, inflația, presiunea asupra
veniturilor populației, costurile finanțării datoriei publice și nevoia de
consolidare bugetară nu dispar pentru că atenția publică se mută asupra unei
dispute geopolitice. Dimpotrivă, instabilitatea politică internă poate
amplifica efectele șocurilor externe.
Într-un asemenea context, nu ar trebui să ne
întrebăm dacă românii au voie să discute despre Trump și Putin. Evident că au.
Ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva consumăm o parte disproporționată din
energia publică în confruntări simbolice, în vreme ce problemele care ne
afectează direct așteaptă soluții.
Nu orice controversă internațională trebuie
transformată într-un nou război românesc de opinii. Nu orice declarație a unui
lider american trebuie să devină un test de loialitate pentru cetățenii României.
Și, mai ales, nu trebuie să uităm că parteneriatele
strategice se construiesc prin instituții funcționale, credibilitate,
predictibilitate economică și capacitatea de a ne îndeplini propriile
angajamente.
Un aliat puternic ne poate oferi sprijin. Nu poate
însă guverna în locul nostru, nu poate rezolva deficitul bugetar și nu poate
reface încrederea dintre cetățeni și instituțiile statului român.
Este firesc să privim spre Washington atunci când
securitatea noastră este în joc. Statele Unite au un rol esențial în
arhitectura de securitate a NATO, iar relația bilaterală rămâne importantă
pentru România.
Dar tocmai de aceea trebuie să fim atenți la
personalizarea excesivă a acestei relații. Donald Trump este președintele
Statelor Unite și poate lua decizii care influențează direct securitatea și
economia noastră. Totuși, interesul României nu se poate confunda cu interesul
politic al unui singur lider, indiferent cine ocupă Biroul Oval.
Un punct de sprijin real înseamnă o relație
transatlantică solidă, angajamente de securitate credibile, cooperare militară,
o Uniune Europeană capabilă să-și apere interesele și o Românie care își
respectă obligațiile și își consolidează propriile instituții.
Dacă mâine se schimbă administrația de la
Washington, România trebuie să rămână un partener relevant. Dacă relațiile
dintre Statele Unite și Europa traversează o perioadă dificilă, România trebuie
să aibă capacitatea de a contribui la depășirea ei, nu de a o agrava prin
declarații pripite.
Asta înseamnă politică externă matură: să nu
confunzi fidelitatea față de un parteneriat cu adeziunea necondiționată la
fiecare decizie și nici autonomia de judecată cu ostilitatea.
Da, ne putem face rău dacă transformăm orice
controversă internațională într-o confruntare internă, dacă ajungem să ne
suspectăm reciproc de trădare pentru opinii diferite și dacă uităm că, dincolo
de disputele politice, avem interese comune.
Dar există și un risc în sens opus. Acela de a
invoca interesul național pentru a descuraja critica legitimă. O societate
democratică nu devine mai sigură atunci când oamenii se tem să vorbească, ci
atunci când pot dezbate fără să-și transforme adversarii în dușmani.
Prin urmare, nu liniștea cu orice preț ne trebuie,
ci o dezbatere mai responsabilă. Nu unanimitate în jurul lui Trump, ci
luciditate în evaluarea deciziilor sale. Nu condamnarea celor care îl critică,
ci examinarea argumentelor lor. Nu aprobarea automată a oricărui acord cu
Putin, ci disponibilitatea de a recunoaște o inițiativă utilă dacă aceasta produce
rezultate verificabile pentru pace.
Iar în România, înainte de a ne împărți în tabere în
jurul unor lideri străini, poate ar fi bine să ne întrebăm ce facem pentru a
ieși din propria criză.
Avem nevoie de un guvern capabil să ia decizii, de
stabilitate financiară, de încredere în instituții și de o strategie coerentă
de securitate. Avem nevoie de parteneri externi puternici, dar și de
politicieni interni care să înțeleagă că responsabilitatea lor nu se termină la
următoarea declarație televizată.
Nu putem controla jocul marilor puteri. Putem însă
controla, măcar în parte, felul în care ne raportăm la el.
Poate că aceasta ar trebui să fie adevărata temă a
momentului. Nu dacă Trump merită aclamat sau huiduit, nu dacă susținătorii ori
adversarii săi au dreptate în bloc, ci dacă România mai știe să facă diferența
între o dispută care îi aparține și una în care este atrasă fără să aibă nimic
de câștigat.
Pacea merită încurajată, dar nu cu ochii închiși.
Alianțele trebuie apărate, dar nu prin renunțarea la discernământ. Libertatea
de exprimare trebuie protejată, dar și însoțită de responsabilitatea cuvântului
public.
Iar într-o țară care se confruntă cu instabilitate
politică, presiuni economice și tensiuni sociale, poate că primul semn de
maturitate ar fi să nu mai confundăm zgomotul cu forța și radicalismul cu
luciditatea.
Marile puteri își urmăresc propriile interese. Este
firesc să o facă. Întrebarea este dacă România știe să și le apere pe ale sale.
Pentru că, în cele din urmă, nu vom fi judecați după
cât de vehement l-am apărat sau l-am condamnat pe Trump ori pe Putin, ci după
cât de bine am știut să ne protejăm ȚARA într-o lume în care certitudinile
dispar, iar greșelile se plătesc tot mai scump.
Autor:
Grigore Ciascai
Sursa:
Redactia
9
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu